Cum iarna nu se lasă încă sosită, profităm de o ieșire mai pe aproape de casă.
Știam că nu ne vom îndepărta prea mult de București, dar nu îmi fusese dezvăluită destinația vrută a fi surpriză. Tot ce știam era că va fi în același ton cu cea precedentă, poate cu o baterie a mașinii mai odihnită și fără surprize neplăcute.
Luăm drumul spre Buzău, dar aveam să facem repede dreapta spre Hagiești, după ce intrăm în județul Ialomița.
Nu se folosește nicio hartă, traseul fiind atent memorat și vizualizat fără tăgadă.
Locul în care oprim este deopotrivă trist și îmbietor.
Despre Marghiloman, la al cărui conac oprim întâi, nu îmi mai aminteam decât de celebra cafea cu coniac ce îi poartă numele, el însuși mare băutor de cafea.
Intrăm și mă minunez cum din interior conacul pare mai mare decât din exterior.
Admir ogivele gotice și încerc să mi le imaginez în perioada lor de tinerețe.
Culori din vechile fresce stau șterse și știrbite pe pereții conacului.
Și cu toate astea, monumentul este înscris pe lista Monumentelor Istorice la categoria A...
Așezat pe Valea Mostiștei, Conacul Marghiloman a fost adus în forma de acum de către meșteri italieni.
Nu a scăpat atacurilor germane din Primul Război Mondial și nici de tranformarea în CAP, soartă pe care au avut-o numeroase alte clădiri la fel de nobile.
E un frig cumplit, compensat de un albastru-senin ce dă bine în fotografie.
Conacul pare că doarme un somn în același veci ca adormiții din cimitirul curții bisericii.
Cu emoție și cu un pic de teamă am urcat la balconul-pridvor cu vedere spre câmpurile și bălțile tihnite.
Dacă nu ți-aș fi spus, nu ai fi ghicit anotimpul din imagini.
Coborâm în vechile pivnițe ale căror cărămizi în arcade îmi aduc aminte de cele de la Cotroceni.
Se pare că am fost inspirată să iau în excursie și frontala.
Martor traiului conacului i-a fost Biserica Sf. Nicolae, ctitorie a lui Radu Dudescu (1703). În biserică se găsește mormântul lui Grigore Mihai Suțu Voievod.
Este o biserică fără turle, dar elementele de arhitectură românească îi dezvăluie un trecut semeț.
Sunt niște zvonuri care anunță o recondiționare a bisericii.
La o plimbare viitoare dorim să ajungem și la Conacul Marghiloman din Buzău - Vila Albatros.
Schimbăm județul și ajungem în Călărași, la biserica ruinată de pe moșia Gerassy, din comuna Fundeni, sat Frunzănești.
Ca în cazul conacului Marghiloman, aveam să aflu povestea locului abia acasă.
Aflu, astfel, că biserica a fost ridicată de Gherase, așa cum se numește și strada din spatele blocului unde am copilărit. Deși am prins în temelii și casele de dinante de demolare, nu îmi aduc aminte de conacul de care se amintește în istoria de mai sus.
Citesc și tot citesc și mă opresc la niște fotografii din iarnă. Nu prididesc să mă tot mir de câte minunății mai are țara asta și sunt lăsate de izbeliște!
Sap mai adânc și aflu că înainte de biserică, moșia îi aparținea lui Mihai Cioranul, fiind utilizată mai mult ca domeniu de vânătoare.
Crucea a apus de mult de pe turlă.
Mai aflu că biserica nu a fost nicicând sfințită și că nu s-au înălțat slave Cerului din ea.
Sunt multe locuri în care tăcerea spune cele mai triste povești.
Așa este și acesta unde și vântul suflă în șoaptă printre crengile stejarului desfrunzite de sute de toamne.
Momântul familiei Gherase/Gerassy a fost profanat.
Se spune că până nu demult osemintele erau împrăștiate printre gunoaiele din jur.
(Deși inițial nu am introdus fotografia de mai jos în poveste, am revenit la ea din următorul motiv: citesc în cartea din 1915 lui Gh. F. Ciausanu - Superstițiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi și noi o notă la capitolul "Sufletele morților și cinstirea lor". Acolo spune asa:
Așa am văzut și noi pe acest vechi mormânt. O explicație am găsit și referitor la făcliile de la mormântul lui Eminescu.
Ieșim pe sub clopotnița ce nu mai are nici scară și ne continuăm plimbarea.
Următorul popas este la Mânăstirea Plătărești - Călărași.
Mânăstirea a fost ridicată de Matei Basarab și de soția sa, Elina, în 1642, și închinată Sfântului Mercurie - sfânt războinic - ca mulțumire pentru victoria căpătată după lupta cu tătarii.
Alături de Mănăstirea Arnota, e singura mănăstire ctitorită de Matei Basarab în care s-a mai păstrat pictura murală originală din secolul al XVII-lea.
În perioadele 1836-1844, 1866-? și 1947-1960 funcționează aici o închisoare de femei, iar până în 1989 ca spital de neuropsihiatrie.
În 1915, mânăstirea este declarată de Regele Ferdinand, prin decret regal, monument istoric. După care, în timpul Primului Război Mondial, trupele bulgare și germane o transformaă în depozit.
În 1930, Miron Cristea înființează aici atelierele de lumânări ale Patriarhiei.
Nu am reușit să deschidem poarta din prima încercare și, după câteva bătai, o călugăriță ne asigură că este deschisă oricând și oricui.
După câteva cuvinte despre istoricul mânăstirii, "evadăm" printre zidurile fostei închisori de unde, probabil, alții (altele) ar fi evadat în sens invers.
Căutăm intrarea spre beciuri, dar este zidită sau blocată.
Lăsăm în urma și acest loc încărcat de trecut și observ că ne apropiem tot mai mult de Chiseletul meu drag.
Trecem prin Vasilați (o veche comună prin care ultima oară am trecut pe vremea când călătoream cu trenul de la București la Oltenița... în alt regim), traversăm șoseaua dintre Oltenita și Bucuresti și schimbăm iar județul.
Următoarea surpriză este Conacul Udriște Năsturel, una dintre cele mai vechi construcții civile din Țara Românească (de secol XVII).
Rămânem în familie deoarece Udriște Năsturel era cumnat cu Matei Basarab.
Vrut cândva a fi transformat în Muzeul Boierului Român, proiectul se pare că a fost abandonat.
Câteva obiecte etnografice se lasă admirate în calea naturii.
Biserica mă surprinde cu chipurile (sfinților) lui Adam și al Evei.
Animale fioroase (leul, elefantul - vai, ce m-am speriat!) s-au transpus pe zidurile pridvorului
Din nou un chip rar întâlnit pe frescele bisericilor este cel al Celui Vechi de Zile.
Însuși Paul de Alep i-a trecut înaintea noastră pragul (bine, poate avea alt prag la vreme aia) care se încumeta să afirme că poate "doar în Francia" se va mai găsi un așa palat.
Clădirea privește spre Valea Argeșului și mai departe în zare.
Starea în care se află este destul de bună, după numeroase renovări, ajungând acum la un preț de vânzare de 2.000.000 euro (un chilipir!).
Arhitectura asemănătoare cu cea din Toscana îi dezvăluie originea constructorilor.
Recunosc că a fost renovată cu gust și regret că nu am apucat să o vizitez când încă mai adăpostea elemente din epocă.
Zidurile groase fac față mai abitir vânturilor ce nu mai au în cale vechile păduri.
Se lasă seara (a câta oară?) peste conac și noi dăm o fugă și la Chiselet, că tot suntem în zonă.
Prindem un apus din mers...
...după care o perdea de fulgi de nea se trage ca o cortină peste ziua plină.
