Straja - cu escala la Petrila

Dupa ce am amanat iesirea la schi cu ocazia onorarii unei invitatii la un ceai cu iz de Cernobil, India si ceva surpriza cu Mihai - Mongolia, ajung in cele din urma si la Straja, cu un mic ocol la Petrila.



Stabilesc initial plecarea cu Simona, dar ulterior ni se alatura si Andrei, avandu-i astfel langa mine pe unii dintre partenerii ideali de aventura. Gasesc potrivit sa plecam cu trenul de noapte...suna a si mai mare aventura si aveam sa ajungem pe plaiurile vizitate inainte de ivitul zorilor. Parasim Gara de Nord un pic mai devreme de miezul noptii, dupa ce o saracim (pe gara) cu niste shaorme originale, turcesti, de la singura shaormerie deschisa (noroc ca nu mai erau la Spring :) ).



Ajungem dupa fix sase ore, desi mi-as fi dorit sa avem ceva intarziere pana se crapa de ziua. Cu rucsacii in spate, traversam pasarela peste calea ferata din Petrosani si purcedem spre Petrila. O anuntasem deja pe mama lui Mihai ca vreau sa o deranjez cu niste imbratisari si cu multa admiratie. Nu stiu de ce am simtit sa fac asta...uneori ni se intampla niste chestii frumoase asa, fara sa ne gandim prea mult la ele si trebuie sa le aplicam cum simtim. Cum toata vara l-am citit cu sufletul la gura pe Mihai cum isi plimba el motocicleta prin Mongolia, imi doream ca macar la unul din capetele drumului sau pot ajunge si eu: la Petrila. Si mai ales imi doream sa o cunosc pe cea care i-a dat de doua ori aripi visatorului.



Bajbaim pe intuneric, mai intrebam cate un localnic, trecem pe langa cimitirul in care toti dormeau linistiti, o mai sun pe Dna Barbu pentru orientare (dumneaei s-a intresat ca ajungem cu noaptea in cap, desi anuntasem ca venim pe la ora 9, gandindu-ma la o lalaiala prin Petrosani pana cand avea sa se faca o ora decenta si nu ne-a lasat sa inghetam in frig) si in cele din urma ajungem in latrat de Igor la destinatie. Cu labele pe umerii mei, exprimandu-si bucuria si umplandu-ma de dragoste si de par, Igor ne-a primit destul de bine. La fel si Mai, baiete, pisoiul, parinte al sau, sare pe umarul Simonei. Dna Barbu (sau Silvia - sa nu se supere pe mine) este un model de VIATA. Timpul petrecut impreuna a fost scurt, dar admiratia noastra mare pentru aceasta femeie "care era normala candva si avea perdele la geam".



Mai fusesem pe acolo prin 2006 cu ocazia unei tabere de arte organizata in orasul minier si imi aduceam aminte de cascada de la Rosiile (sau Rosia :) ). M-ar fi tentat sa o vad inghetata, insa in cele din urma, dupa ce ne luam ramas bun de la unul dintre cei mai frumosi oameni pe care i-am cunoscut vreodata, intr-una dintre cele mai frumoase case in care am pasit candva, ne intoarcem tot la pas, traversand iara Jiul de Est, spre Petrosani.



Teodor este dragut si vine (nu calare de data asta) sa ne usureze drumul spre Straja. Regasesc aceeasi Straja in care am incaltat prima oara schiurile cu un an in urma, dar cu alte zapezi. Copacii i-am regasit mai impovarati de zapada ca nicicand. Cerul a cernut cu spor pufoasa nea cu care a impodobit Straja. Padurea este intr-adevar de argint.



Scopul principal al "plimbarii" a fost evident cel pentru schi. Desi nu am scapat de cazaturi si de imprastieri pe partie, chiar ca as fi schiat non-stop. Un episod dragut a fost cand am cazut intre un stalp si doi ieseni simpatici, trecuti si de a doua tinerete, care, dupa ce mi-am cerut scuze ca era sa intru ca bleaga in ei, au zis: "Nu e nimic, domnisoara, ca noi oricum mai avem putin; pacat de dvoastra ca sunteti tanara!" Mai trist momentul cand le-am marturist ca eu nu sunt din Iesi. Dupa cazatura asta, ma retrogradez iara in stadiul de incepator. :(



Anul acesta te costa 3 lei urcarea pe Platoul Soarelui si cate 4 lei pe teleschiul 3 si 5 (adica la fel ca anul trecut), iar noaptea teleschiul functioneaza pentru minim 10 schiori. Inca nu m-am simtit pregatita sa iau drumul din padure pe schiuri, dar cristianele parca imi ies mai usor.



In pauze, nu am ratat vinul dulce si fiert de la Montana, aproape la fel de bun ca cel de seara de la Platoul Soarelui.



Vineri, pe seara, am facut o vizita si la schitul Straja. Rareori mi-a fost dat sa pasesc intr-un loc cu atata liniste, atata alb si verde, atata pace. Aveam nevoie de cateva momente de reculegere pentru mama...



Pe casele din jur, turturii atarna in draperii. Muntii din zare fac tablou cu ramurile din satuc.



Cu schiuri sau nu, pasii scartie pe zapada. Aerul rece iti aduce aminte sa binecuvantezi padurea. Cerul se joaca cu norii si vantisorul ii imprastie pe cearceaful sau.



Sambata la amiaza Teodor ia calea Aradului, iar noi ne bucuram de ultimile clipe in raiul alb. Adormim tarziu in noapte, dupa ce Simona ne incanta cu niste bancuri culese si alese si dupa ce ne impertasim toti trei amintiri din calatorii.



Duminica, ii las pe cei doi la o cafea si mai fac un drum prin satuc pana la schit. Revin si purcedem la vale, cu telescaunul (6 lei un drum; 10 lei urcat-coborat). Cu greu ne dispar de pe retina peisajele in alb si albastru si parca nu ne vine sa credem basmul pe care l-am trait.



In Lupeni, gratie celor 50 de lei pe care ii cereau soferii de jeep pana in Petrosani, plecam la pas pana la maxi-taxi (3,5 lei pana in Petrosani), motiv sa lungim drumul cu popas de fotografii.



Si cum ajungem in sosea, doar ce intorc capul si vad masinuta cu placuta de Petrosani. Fuga-fuga, urcam si privim pentru inca o clipa catre Straja. Cu dna Barbu trebuia sa ne revedem in gara, insa de data asta soarta nu a fost prielnica.

Simona e mai atenta la peisajul urban si se amuza de un anunt:



Mai avem vreo doua ore pana ce trenul trece defileul si prietenii mei vor sa facem o tura la pas prin Petrosani. Dupa o plimbare prin parculet si fotografiat statui cu mineri, ne bucuram de o pizza si o bere. Ca sa nu uitam prea repede gustul (calatoriei:) ), primim si o pizza la pachet, sa avem pe tren.



Ura si la gara (mai putin ura ca parca nu vroiam acasa) si Simona cu Andrei isi ocupa locurile pe geam sa admire pentru prima oara defileul.



Iara trenul se incapataneaza sa ajunga la timp, iar noi ne gandim deja unde plecam in curand.

Mai multe fotografii:

Straja - iarna printre brazi


Povestea lui Andrei:

Straja si Muntii Valcan (1)

Straja si Muntii Valcan (2)

Povestea povestilor (nu aia pe care o stiti)


De vreo doua saptamani asteptam intalnirea cu calatori de elita din Lumea Mare la ceainaria Green Tea. M-am bagat si eu in seama si am decis sa povestesc despre Cernobil si calatoria pe motociclete pana acolo si nu mica mi-a fost mirarea cand am aflat ca din juriu face parte si cel pe care l-am citit o vara intreaga si o sa il admir pana la moarte pentru drumul sau pana in Mongolia si inapoi: Mihai Barbu. Si ce e mai curios e ca am aflat ca mama lui ma astepta azi la Petrila si nu saptamana viitoare cum ma gandisem eu, prilej sa o sun si sa imi spuna ca ma iubeste (mama lui, nu el:) ). E o femeie despre care s-a dus vestea ca e "suuuuuuuuuper" si chiar imi doresc sa o cunoscmai mult.

Si nu stiu cum se face cu coincidentele astea ca a mai venit si cea a carei carte mi-a cazut in mana la Diverta cu o saptamana in urma: Veronica Dragoi. Am citit cateva randuri la librarie si chiar imi doream sa revin pentru a o cumpara, dar ea mi-a facut-o ieri cadou si toti prietenii s-au abonat deja la citit.

Si au mai fost si o multime de motociclisti, cu care ma stiam de pe forum si pe care imi doream sa ii cunosc candva din sa.

Abia astept peste o luna iara intalnirea cu ei si cu alte povesti!



Povestea povestilor

Glossa

GLOSSA

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.


Multe trec pe dinainte,
In auz ne suna multe,
Cine tine toate minte
Si ar sta sa le asculte?...
Tu asaza-te deoparte,
Regasindu-te pe tine,
Când cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine.


Nici încline a ei limba
Recea cumpana-a gândirii
Inspre clipa ce se schimba
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naste
Si o clipa tine poate;
Pentru cine o cunoaste
Toate-s vechi si noua toate.


Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totusi tu ghici-vei chipu-i,
Si de plânge, de se cearta,
Tu în colt petreci în tine
Si-ntelegi din a lor arta
Ce e rau si ce e bine.


Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete,
Vede-n capat începutul
Cine stie sa le-nvete;
Tot ce-a fost ori o sa fie
In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zadarnicie
Te întreaba si socoate.

Caci acelorasi mijloace
Se supun câte exista,
Si de mii de ani încoace
Lumea-i vesela si trista;
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atât de-adese
Nu spera si nu ai teama.


Nu spera când vezi miseii
La izbânda facând punte,
Te-or întrece nataraii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teama n-ai, cata-vor iarasi
Intre dânsii sa se plece,
Nu te prinde lor tovaras:
Ce e val, ca valul trece.


Cu un cântec de sirena,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca sa schimbe-actorii-n scena,
Te momeste în vârteje;
Tu pe-alaturi te strecoara,
Nu baga nici chiar de seama,
Din cararea ta afara
De te-ndeamna, de te cheama.


De te-ating, sa feri în laturi,
De hulesc, sa taci din gura;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Daca stii a lor masura;
Zica toti ce vor sa zica,
Treaca-n lume cine-o trece;
Ca sa nu-ndragesti nimica,
Tu ramâi la toate rece.


Tu ramâi la toate rece,
De te-ndeamna, de te cheama:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera si nu ai teama;
Te întreaba si socoate
Ce e rau si ce e bine;
Toate-s vechi si noua toate:
Vreme trece, vreme vine.

(1883, decembrie)

Legatura dintre ceai si Cernobil


Vazand pe Dor de duca un anunt despre niste povesti spuse la un ceai si la gura unei sobe, nu stau pe ganduri si scormonesc in cufarul cu amintiri, gasind-o pe cea de la Cernobil inca nu prafuita destul pentru a o face cunoscuta si altora.

Daca va este pofta de povesti si vreti sa aflati pe unde ne-a purtat dorul de duca prin lumea mare pe mine si inca alti trei aventurieri, va astept si pe voi la Green Tea - sambata - la amiaza.

Poveste cu chitare


Pe Alex il stiu cam de cand am inceput sa inteleg notiunea de “prietenie”. Este unul dintre cei mai vechi prieteni, dintre aceia pe care ii am de la intaii fiori de dragoste, lacrimi si alte experiente adolescentine de liceeana care deschidea ochii si sufletul, increzatoare in “lumea noua”. E genul de prieten care nu se schimba, chiar daca nu ai ceva sa ii spui timp de cativa ani.


Nu l-am revazut de mult, probabil de pe la vreo tura prin munti, cel mai posibil prin Piatra Mare. Cum imi era dor de el si stiam ca este neschimbat, fiind unul dintre cei mai modesti oameni, om pe care il iubesti din prima clipa, caruia ii iubesti gandurile, am insistat sa ne revedem la sfarsit de 2009. Printre amintiri si povesti nevorbite de ani, mi-a spus si “o poveste despre abanos si palisandru de Madagascar si de Amazon”.

Construieste “chitare” (si nu chitari, cum a precizat sa imi spuna ca este corect) si vorbeste despre lemnul ce prinde suflet in mainile sale cu mai multa dragoste – parca, decat un parinte despre odorul sau.

Cum povestim noi, tocmai incepe la radioul din spatele meu "Hey, Joe", melodie ce stiu ca ii placea la nebunie.

“De exemplu, chitara mea e facuta cu lemn din: Nigeria, Tanzania, Madagascar, Brazilia, Austria” – o unire a continentelor intr-o chitara, as preciza eu. Aceasta reuniune de locuri se face in Romania.

“Prin tara asta e mai complicat, adica nu am ce cauta aici. Nu-s genul care zice ca Romania sucks si ca plec si ca nu stiu ce. Din contra! Numai ca nu e deloc mediul bun pentru chestii gen muzica si… Intelegi!

“Foarte bine si iti dau dreptate!”

“Sau putem spune ca uram conjunctura sociala care face ca aia 90% sa fie de c…”

“Plus ca aici nu se face muzica. Cine dracu isi da copilul la muzica? Nu ca sa faci profesionist din el, dar pur si simplu ca educatie.”

“Eu cumva ma gandesc ca nu am decat sansa asta, ca Dincolo nu e nimic si ca macar sa las ceva in urma."

“Incerc sa imi imaginez mirosul de lemn proaspat lucrat.”

"Fiecare are mirosul lui, mai ales astea exotice care te pot surprinde complet. Cele mai folosite pentru spate si eclise sunt rosewood-uri. Numele vine de la o varietate din Brazilia care chiar miroase a flori sau parfum. Exista si rosewood Indian, sau din Madagascar, sau Mexic, pe langa alte nenumarate varietati.”

“Era un ceai la egipteni din flori… karkadel parca se chema si culoarea asta o avea.”

Ii simt emotia din glas: “E cam greu de explicat. E vorba de chestiuni adanci cum ar fi nevoia de a lasa ceva palpabil in urma si apoi e asa ca o minunare in fara naturii pentru ca pana una alta lucrez cu niste lemne si lemnul e treaba extraordinara. Cum e paradoxal pentru ca par a lua parte la distrugerea naturii. Folosesc ce taie scarbele alea (companii, braconieri). Dar cumva imi zic ca e pentru ceva superior. Muzica ne face mai buni, right? Plus ca ce lemn se duce la facut chitare e un procent infim din ce se taie. Se taie mai mult pentru hartie, foc, pamant arabil. Aia pe acolo sunt manati de foame. Taie, cultiva cativa ani, se saraceste, mai taie o bucata… Ii intereseaza sa aiba ce manca in urmatoarele 3 luni. Pe astia din vest ii doare de urmatorii 30 de ani poate care e tot egal cu zero. Planeta se duce dracului cu siguranta, nu am nici un dubiu"

“Ce intrebai tu: care imi place mai mult? Nu stiu. Toate! Fiecare are o chestie super.”

Imi imaginez cum un lemn crescut prin Brazilia ajunge sa cante ceea ce a simtit un compozitor european.

“Io ma retrag la mesterit.”

Mai multe din munca lui Alexandru Marian – constructor de chitare cu suflet:


***

Pe cand scriam povestea chitarelor, alt om frumos - Andrei - se nimereste sa imi spuna ca la MTR este filmul pe care mi l-a recomandat tocmai Alex: "Concertul" al lui Radu Mihaileanu. Merg! Il vad! Ma emotionez si aproape ca plang! Filmul - daca nu l-ati vazut si va pierdeti vremea citind la ce insir eu pe aici, va asigur ca o sa va placa. Emotia muzicii o sa va patrunda!

Povestea unui pui de brad



Azi este senin. Inca se minuneaza de stelutele de gheata ce l-au impodobit pentru intaia oara. Dimineata i-a dezvaluit puful alb ce i-a incarcat micutele ramuri. Puiul de brad invata sa isi inalte ramurile la umbra celor batrani, mirositori a rasina si purtand pe scoarta urme ale trecerilor barbare pe langa trunchiurile lor veghiind crestele. Putini sunt trecatorii care isi pun rucsacul la radacina lor, in timp ce se bucura de izvorul din apropiere.

***

Sunt aproape zece ani de cand din conul ratacit s-a desprins samanta ce si-a crescut radacinile sale. In acesti ani, a adunat si el cateva povesti. Ramurile ii sunt iara incarcate de zapada. Se bucura de ea ca in prima zi in care a decoperit-o.

Un sunet nou pentru el se aude in apropiere. Sunetul este puternic si dureros. Drujba taie fara mila bradutii de seama lui. Il doare cand ii vede doborati, dar nu e ca durerea pe care o simte cand dintii masinariei umane se infig in firavul sau trunchi. Ce se intampla? Ce soarta e asta? Nu trebuia sa se faca mare, sa ii creasca conuri, sa miroasa a rasina, sa adune povesti, sa produca oxigen...?

***

"20 lei!"...."Ia bradutul...20 de lei"...acesta era pretul pentru scurta-i viata. Cu cat un bradut avea mai multe povesti, cu atat costa mai mult...

"Il si legati? Aveti sfoara?" Legatura era menita sa ii lege povestile. Inca nu intelegea ce se intampla. Totul era nou pentru el si semana a sfarsit. Nu stia ce este sfarsitul, dar intuia senzaria.

***
"Punem steluta rosie sau pe ce albastra in var?" O steluta? Si pe ea au luat-o din noaptea padurii?" se gandea micutul, crezand ca singuratatea ii va fi alinata de vreo veche prietena. Nu! Nu era una din stelutele care ii luminau acele in noapte. Si nici beculetele rosii care cantau cantece ce nu le-a auzit nicicand la chitaristii ce faceau popas langa el nu il bucurau. Era trist, desi toti se bucurau de el.

***

A trecut si Boboteaza. Bradul pleaca pe ultimul sau drum: spre ghena sau spre un colt uitat de bloc. "E bun la vie!" Ultima etapa a vietii sale va fi se pare sa sprijine rodul vitei. Si astfel ajunge puiul de brad din muntii din care si-a crescut ramurile, saracit de ele, intr-un camp pustiu, alaturi de alti frati de ai sai.

***

"Schimbam aracii! Ploaile le-au cam slabit puterea" Nici o ninsoare nu a mai purtat aracul de brad...Focul de seara i-a sters si ultima poveste. A ramas numai in cantecele de munte, care il mai amintesc rareori.

Maroc - Atlas 2007 (4)

Maroc - partea 1

Maroc - partea 2

Maroc - partea 3

Ziua 16 - 21 aprilie: Foum Zguid - Tisslite/Anzel/Oued Anzal - Oued Iriri - Ouarzazate Gorges du Dades (Cheile Dadesului)



N 29o 58` 21,4``
V 006o 45` 37,7``

Suntem in hamada. Ultimul pe care l-am lasat in urma a fost Foum Zguid - numit si The last before the dunes.
Razvan sustine ca azi noapte ar fi “cazut” vantul vreo 3-4 ore. Restul echipajului nu prea este de acord. La un moment dat, Roxana si cu mine ne-am trezit si batea vantul asa de tare ca am crezut ca mai e vreo lighioana prin cort (in afara de noi). Nu era decat forta vantului.



La micul dejun avem oua, obisnuite, de gaina. Fac nota discordanta cu inca vreo doi si le vrem fierte. Ceilalti le vor manca papara.

O fetita beduina si-a facut curaj si a venit pana la tabara dupa mai multe opriri pe traseul ei. Venea de undeva de la baza muntelui, aparent de nicaieri. A primit cateva haine si o conserva cu ciorba.

Relu a intins prelata, instaland astfel cabina de dus. Asa cum eu ma bucur pentru pasarelele care nu se prind in plasa lor, asa se vor bucura ei daca va cadea prelata cand voi face eu baie cu Roxana (pe rand).



Trunchiurile copacilor sunt patate de sange uscat, semn ca de ei au fost agatate caprele taiete.
Plecam in jur de ora 10. Sper sa ajungem cat de cat repede (facem 15 km intr-o ora) la sosea. Evident ca oprim la 2-3 soparle si ajungem la sosea la ora 12.

(Daca vreti sa urmati traseul, dar nu sunteti la fel de indrazneti in a merge prin hamada, aveti niste propuneri de gazde: where to stay in Morocco.)



La ora 7.00 am sunt 15.7o C la umbra si 24,5oC la soare. Suntem la 641 m alt.

Prajiturile marocane sunt foarte bune (oare ce prajituri nu sunt bune?). Mai multe straturi umplute cu crema si cu frisca in stat subtire iti ofera o gustare dulce-dulce.

Curiozitatea ma face sa cumpar o revista gen Nat Geo, dar nu inteleg nimic din ea (doar fotografiile: textul este numai in araba si nici fotografiile nu mi se pare prea grozave). Totusi pentru 10 dh (3 lei) merita sa il rasfoiesti. Cumpar si o harta a Marocului, asa cum il vor marocanii, cu Sahara Occidentala intre granitele sale (35 dh – 10 lei).



Tabara aceasta a fost cea mai sudica de pe teritoriul Marocului. Deja ne indreptam (mai) inspre nord. Planuim sa intindem corturile pentru doua nopti la Ouarzazate - vechea capitala berbera. Poarta Desertului - cum a fost numit orasul - se situeaza la aproape 1200 de m la poalele sudice ale Atlasului Inalt. Pentru noi e poarta spre munti.



Ajungem la 1700 m alt si suntem la cea mai mare inaltime strabatuta pana acum. Drumul este gen Transfagarasan, dar fara verde: numai piatra si nisip. Aparent pustiu, dar cu soparle pitite si pasari asemanatoare fazanilor, insa fara coada. Suntem la 68 km de Ouarzazate. Pe stanci sunt insirate covoare de curand spalate si pe langa noi, in sens invers, trec doua KTM-uri. Imi era un pic dor de sunetul lor.

N 30o C 42` 07``
V 007oC 16` 11`
1603 m alt; t = 19 – 22o C

A inceput si o ploaie mica cu tunete…cu sonor mic.



Avem noi capturi: o veverita si niste pesti. Tocmai ne-au anuntat prin statie cei din Testoasa ca este un miros suspect la ei in masina. Poate veverita este o specie de sconcs.

Nisipul este usor inlocuit de soluri rosii, cu multe pietre. Vantul ne insoteste de la plecare. Turme de capre (negre) si de oi ne ies adesea in cale. Drumul e lat doar pentru o banda de mers si cel mai adesea noi intram in balarii sa facem loc celorlalti.

Am intalnit multi turisti cu rulote – caravene, cu biciclete sau motociclete, in majoritate francezi. Norii josi, albi si pufosi, sunt uneori inlocuiti de cei gri, fara forma.

Ajungem la Ouarzazate. Trecem pe langa un studio de film. Aflu mai tarziu ca aici s-au filmat Lawrence of Arabia (1962), Star Wars (1977), The Living Daylights (1987), The Last Temptation of Christ (1988), The Mummy (1999), Gladiator (2000) and Martin Scorsese's Kundun (1997).

Se pune de o ploaie cu galeata, iara siroaie imense isi fac drumul pe sosea.



Poate va amintiti imaginile din stirile de la TV. Catalin si pelerina lui erau vedetele.



Trecem si pe langa o frumoasa medina. Din pacate nu avem vreme sa o vizitam (motiv pentru mine sa revin candva pe aici). Ploaia torentiala nu ne permite popasul, iar fulgerele se pun in calea noastra ca in calea Anei lui Manole. Remarc si un frumos bazar cu obiecte de artizanat.

Case cu un etaj, traditionale, de culoarea nisipului, usor rosiatice, cu ferestre cu gratii si cadre albe sunt pe marginea drumului, parca iesite din basmele celor 1001 de nopti.



Pe sosea este o balta, numai buna pentru scufundari. Oare au canalizare sau apa o ia la vale caci stradutele sunt un pic in panta.

Multe spatii verzi – palmieri si specii de tuia sau conifer asemanatoare – marginesc si ele soseaua.

O ploaie cu piatra se porneste. Soseaua se inunda instantaneu. Trecem cu curaj peste fluxul de apa.
Se decide sa mergem in azi pana la Dades. Ploaia vine dupa noi. Nu stiu cum ne ghiceste planurile. Azi, ca si in alte zile, mancam doar dimineata si speram sa mancam si seara. Pranzul a constat in cateva feliute de portocale.

Un motiv de uimire a fost ca in pustiu un bastinas ne intreaba – ca peste tot – de unde suntem. Isi incearca norocul cu ghicitul cu “Vous etes Portugal?” Cand ii spunem ca suntem romani, ne spune ca a vazut filmul “Je vous trouve beau!” in care joaca Medeea Marinescu. Ce surprize privind cultura poti avea! :) Omul era la punct cu noutatile in domeniu! Dragut!



O masina a cedat! Franele nu au mai rezistat! Pauza ne-a favorizat si potolirea foamei. Fiecare beneficiaza de jumatate de painica cu un ou prajit ochi, ceapa, masline, maioneza si cu un condiment pe care niciunul dintre noi nu a reusit sa il identifice, dar specific arabesc. Desert: aceleasi prajituri delicioase de 1 dh.



Zaher si Cristi au plecat sa caute un atelier auto. E nevoie nu atat e un mecanic caci ambii sunt priceputi, plus alti 2-3 membrii ai echipajului, cat de o anumita valva.



E ora 19.30 si deja am implinit o ora de repaus. Nu stim cat mai dureaza, dar speranta e a tuturor.
Oued Tleti este locul in care am adastat neprevazut. Ne trece prin gand ca in curand vom intinde corturile prin imprejurimi.

Sunt 13o Celsius si ma gandesc deja ca Africa inseamna Continentul Rece, cu zapada.



Chera ne ofera cate un rand de ceai. Razvan il serveste cum se serveste la arabi: pune cuburile de zahar in ceainic si toarna intr-un pahar. Apoi inapoi in ibric. Chera amesteca cu lingurita. Toti radem. Ceaiul este dulce si de menta.

Ziua 17 - 22 aprilie: Cheile Dadesului

Pe la 11 pm am ajuns in camping. Cheile Dadesului (Curmalelor) – Gorges du Dades – sunt foarte spectaculoase, cel putin din cat am putut vedea pe intuneric. Pe zi, pe lumina, probabil ca sunt superbe, deasemenea. Da, stiu ca ma veti face nebuna daca va spun ca nu am mai fost pe aici si ca totusi imi par cunoscute locurile si ca atat mi-am dorit sa ajung aici de parca in alta viata pe aici mi-am dus pasii. Si imi ies foarte usor cuvintele marocane. :)



A fost o noapte tare rece. Dimineata, pe varful muntilor era zapada. Baietii vorbeau ca trebuia sa isi ia schiurile. Cum Catalin a fost pus sa isi arda pelerina de ploaie pentru a ne parasim ploaia, pe mine m-au pus sa imi ard parazapezile luate de acasa deoarece acesta era motivul pentru care am fi intalnit zapada. Niciun ritual nu a fost insa finalizat :P si niciun element de imbracaminte nu a avut de suferit in timpul expeditiei.



O sa mai avem o noapte in chei, iar ziua este libera pentru haladuit zona in voie.

Pe marginea drumului sunt statui in genul piticilor de la Saftica (sau safticilor de la Pitica :) cum spunea cineva), filiala din Maroc.

Cristi mestereste la masina lui Zaher cu Leca; altii alearga dupa muste, Chera sta la soare…E duminica!



Maine ne vom intoarce pe acelasi drum la Ouarzazate.

N 31o 33`27,1`
W 005o 54` 35``
1710 m alt – mai sus decat la Capra in Fagaras – 1568 m alt



Urc pe seara pe unul din versantii de langa chei. Pietre multe, instabile, melci – mai mult cochilii parasite, si porumbei, multe grote, multi turisti – acesta e peisajul.


Ziua 18 - 23 aprilie: Cheile Dadesului – Ouarzazate

Este ora 9 am. Inca un pic si plecam, fara a fi luat micul dejun. Masa o luam intr-un loc de statie de care vor profita “cosasii”. Mancam acelasi sandvis ca si acum 2 zile cand ii asteptam pe cei doi sa vina cu masina reparata.



Campingul Berbere de la Montagne ne va gazdui in urmatoarea noapte.

Ouarzazate – capitala berbera a Marocului, e unu din marile motive de regret ale expeditiei pentru ca nu am facut popas. Medina veche, foarte frumoasa, cam asa cum imi imaginam cadrul celor 1001 de nopti, ma va astepta sa revin si sa ii trec pragul, cum asteapta de secole calatorii din caravane.



Imi amintesc in treacat ca la Rabat am avut ultima noapte dormita in pat.

Bate vantul si iar ploua; iara schimbam planul. Este posibil ca nici aici sa nu poposim doua nopti, ci doar una.



Sunt un pic trista. Au fost prinse in plasa patru pasari sau cel putin atatea am vazut eu. Imi este tare mila de ele, dar incerc sa inteleg ca de aceea ne aflam aici. Doar cercetand natura poti cat de cat sa o intelegi. Dar stiu sigur (de fapt stiam de mult) ca nu as fi in stare sa omor un animal. Desi as fi vrut, nu am eliberat pasarile. Sper sa ii ajute pe baieti sa descopere ceva interesant pentru stiinta.




Ziua 19 - 24 aprilie: Ouarzazate

Activitate intensa! Pentru ca le-a cam crescut parul, baietii se rad pe cap. Chera lasa la vedere o chelie alba, nearsa de soare ca restul trupului.



O broasca testoasa de apa este pandita pana scoate capul si picioarele si o ia la goana catre lac. Apoi repede noi zoomam si macromam sa o facem captiva in fotografii.



Vantul doar adie, nu isi mai face de cap ca ieri. Soarele insa arde cam tare. Avem tabara langa singurul copac din zona. Umbra oferita ne este prielnica.



Un trunchi de eucalipt a fost imbucatit pentru a fi pus pe focul de seara.



Sapka – sapcha – formatiuni de gips asemanatoare papusilor de loess de la noi - sunt in imprejurimi.

Distractiile locale sunt aprinderea tigarilor cu lupa, prinderea mustelor obraznice…



Avem parte si de un spectacol unic: un Animal Planet pe viu. Patru scaune si putina miere si observam viata unui musuroi de furnici uriase, asemanatoare oarecum, prin lungimea picioarelor, unor paienjeni. Ne dam seama si care sunt mai sefe dupa atitudinea lenesa pe care o au. Unele stau si dau din antene, iar altele sunt foarte active si cara frimituri de paine si pietre in gaura – vagauna a lor. Nu inteleg la ce folosesc pietrele in comunitatea lor.



De dimineata Chera sta pe lac si da la peste. Vorba cuiva: mai are de prins 14 pesti pentru a manca fiecare cate unul. :)



Au fost oprinse cam 20 de pasari, fapt care face ca, colectia de pasari din Maroc de la Muzeul Antipa a se tripleze.
06.30 am – 11.3o C
15.00 – 27.5oC
21 – 17.5oC

Ziua 20 - 25 aprilie: Ouarzazate - Tazlida (spre Marackesh)

Din vecinatatea Ouarzazat-ului plecam spre Marakesh. Vom face o statie pana acolo, maine tur de oras – piata si camp la cascada Ouzoude.



Ouarzazate: N 30oC 57` 59.111
W 06oC 45` 59.5``
Alt 1122 m
07.00 – 14.5o C

Unii dintre noi mai fac si bancuri. Ce zice un arab intr-un autobuz? Toata lumea sare acum cu mine! Bancul revine in memorie ca urmare a mirosului de gaz de butelie din aer.

Printre activitatile de azi se numara alimentarea de la Super Mache si cascatul gurii prin bazar. Pentru maine avem o propunere de internet.



Cel mai frumos drum din Maroc si probabil ca si in top la toata Africa este Dades – Ouarzazate – Marrackesh.
Drumul este marginit de case din chirpici si lut cu nisip, incoronate cu antene parabolice. Sosele excelente: asfalt, fara gropi, doar cam inguste – de asta au parte rotile noastre. Multe vai seci – oueduri – sunt prin peisaj, ca si versantii puternic degradati. La orizont apar crestele inzapezite ale Atlasului inalt.



Ajungem la Tazlida unde ne asteapta 26o C.
Pe drum sunt de vanzare multe vase de lut, in special pentru tajine, si geode de ametist, cele mai multe vopsite “natural” de catre marocani.



Suntem campati undeva in dreapta soselei dintre Ouarzazate si Marakesh, pe albia unui rau. De o parte si de alta culmile Atlasului Inalt ajung la peste 4000 m. Nu punem corturile deoarece “termitele” stau agitate cu ochii de noi si de cand am venit, pret de cateva ore au tot negociat geodele.



Dupa masa de pranz de la ora 17, cativa mergem si ne cocotam pe o cascada.



N 31o 25`19``
W 007o 24` 23``
Alt 1290 m
Temperatura: 15.00 – 26.5oC
21.00 – 17.3oC
06.30 – 11.6oC

Acum nu stiu sa spun unde am avut mai multe de descoperit: pe malul oceanului ce se intinde in infinit sau prin muntii ce se inalta indraznet la cer?