Insula Skiathos – albastru în vară-toamnă

Repet la nesfârșit că nu mă voi sătura nicicând de farmecul Greciei. O revăd după trei ani de sus (din avion), Halkidiki cu Muntele Athos, cu mânăstirile ascunse vederii printre pădurile de pini, întinzându-se la poalele privirii mele.


Avionul zboară  spre Skiathos, iar aterizarea – ca pe orice insulă micuță – este "emoționantă". Mie îmi place, evident, și mă amuz la temerile celor din jur care se întreabă dacă mai știu să înoate.


Insula Skiathos  face parte din arhipelagul Sporadelor.

 

În numai 45 de kilometri pătrați adună nu mai puțin de 69 de plaje.


Cel mai mult mi-a plăcut misticismul plajei Lalaria. O superstiție spune că trebuie să înconjori o dată arcul de piatră pentru a avea noroc în dragoste și de trei ori pentru a rămâne veșnic tânăr.

 

Eu m-am mulțumim cu turul dragostei, încântată mai mult de rezistența mea la înot, decât de speranța că după asta îmi va bate inima mai tare (oricum bâtea mai repede din cauza efortului fizic).


La Lalaria nu ai cum ajunge decât pe mare, pescărușii odihnindu-și zborul până când un vapor sau o barcă acostează pe malul lor.


Insula are mai mult verde decât toate insule grecești explorate până acum.



Din suprafața insulei, 80% este împădurită, iar lângă plaja Koukounaries – una dintre cele mai renumite plaje din Grecia și chiar din Europa, pe placul prințesei Diana (Lady Di) – se află o frumoasă lagună unde numeroase păsări și-au găsit culcușul. Însă cea mai împădurită insulă din Sporade este Skopelos.


Nu cred că verde m-ar fi dus cu gândul la Grecia.

 

Pe șoseaua sudică de coastă, care unește estul cu vestul, de la Skiathos Town până la Koukounaries, circulă la fiecare 13-15 minute un autobuz, cu aspect vintage. Muzica ascultată în boxe, în surdină, este vivantă, iar controlorul (care vinde biletele după urcare – 1 sau 2 euro în funcție de câți kilometri mergi) este dintre cei mai carismatici greci. El cântă și dansează, iar într-una dintre seri dovedește că într-adevăr consumul de iarbă (nu vorbesc aici de păscut) este acceptat în Grecia.




Skiathos este un oraș dispus în amfiteatru, cu 3500 locuitori vara, pentru că până la 15 octombrie mai rămân cam 1000 de locuitori în toată insula să înfrunte vânturile capricioase ale iernii.


Vântul tăios a făcut ca străduțele să fie cât mai strâmte, uneori putând să dai noroc cu vecinul de peste drum din balcon.


Smochinii cu frunzele lor crestate împart tabloul cu rodiile roșii, coapte, împovărând ramurile firave.

 
 
Ca peste tot în Grecia, grecul de pe stradă este Kostas sau Ianis sau Iorgos.


Oare s-a mai născut vreun Zorba?


Skiathos ăsta e ceva... Drumurile toate sunt niște curbe. O curbă gata terminată anunță repede o altă curbă. Nu am mai văzut așa ceva!!! Numai ace de păr! Dar ce păr are insula asta: ditamai claia!


Îmi plac barurile cu perne așternute pe jos și care te îmbie la odihnă.

 

Îmi ajunge la ureche un nume: Aspronisi. Mi se aprind beculețele și mă gândesc la locul acesta ca la o următoare destinație. Evident, voi căuta Atlantida. Și cine caută, găsește.


Unul dintre locurile cele mai interesante din Skiathos este Kastro.

 

Kastro  prima capitală a insulei până în secolul al XIV-lea  este locul unde a fost arborat pentru prima dată steagul de azi al Greciei.

 

Adevarați Pigmaliony sunt grecii la cum au reușit să își facă lăcaș în stâncile dure.


Poteca șerpuiește neobositor spre locul unde cândva erau peste 300 de locuințe și 22 de bisericuțe.


Ajuns sus, tu ești stăpânul mării!



Însă piatra rămâne stăpâna uscatului... foarte uscat.


Nici marea, liniștită, nu tulbură adierea trecutului.


Poate că brânza grecească are un gust anume, tocmai pentru că este păscută sub măslini. 


Stâncile odihnesc la malul Egeei.


Insula Tsougria, care este nelocuită, a fost dorită de cei de la The Beatles, însă nu li s-a vândut pentru că erau dubioși cu pletele lor. 


Mai de curând și Madonna s-a îndrăgostit de insulă, dar nici ea nu a fost un cumpărător norocos. În condițiile de criză din zilele acestea este posibil ca insula să își găsească un stăpân pentru câteva milioane de euro.



O fabrică veche de ulei și-a lăsat istoria pe aici.


Fabrici vechi – încercări de mici afaceri abandonate sau eșuate în stilul lui Zorba – sunt frecvent întâlnite pe teritoriul Greciei.


Grecii ăștia or fi fost ei mari navigatori, dar nici ca motocicliști nu sunt mai prejos. Mă tot mir până unde pot ajunge cu cele două roți motorizate.


Elenii sunt stăpânii Egeei și astăzi. Sute de ferry-boat-uri îi taie apele zilnic.


Două ore și ceva sunt de navigat din Skiathos până pe continent, la Volos.


Muntele Pelion, la poalele căruia se află orașul Volos, era considerat reședința de vară a zeilor. Numele și-l trage de la tatăl lui Ahile – Peleus.


Îmi iau la revedere pe anul ăsta de la Grecia, alături de un tsipouro, îndoit mult cu apă și gheață. ;) Se pare că și pe ăsta tot niște călugări l-au inventat (tot ei au inventat și berea). Interesante invenții în numele Domnului!


Capidava – pe două roți


E toamnă! Aproape toamnă. De câțiva ani, toamna număr și kilometrii parcurși în vară.


Mi se tot spune: "Ce te mai plimbi!" Dar nici nu apuc să scriu despre toate peregrinările mele.


După ce am ieșit într-o sâmbătă până la Veliko Târnovo și după ce am reușit să ajung tot pe zi acasă, după un prânz copios cum aproape numai acolo se poate înfuleca și după o zi de rătăcit până la Târgoviște și înapoi, aiurea, cum ne-au venit în cale drumurile, sâmbăta aceasta am plecat, tot cu Irina, spre Capidava.


Deși ne-am propus să plecăm pe la 8, Honda mea este capricioasă și nu se lasă ușor pornită. Mă mai joc un pic cu șocul și –  probabil auzindu-ne pe unde vroiam să o ducem –  se lasă încălecată în nărăvășenia ei.


Era ceva vreme de când doream să ajung la Capidava. Prima oară am ajuns pe aici când soarele se îneca în Dunăre, la întoarcerea de la Parcheș, atunci când am rătăcit calea către autostradă.


De data aceasta am putut să mă bucur nespus de drumul vălurit, întortocheat, care adesea se părea că se termină în Dunăre, de câmpurile de toamnă, de primele frunze vânturate de roțile mele.


Am ieșit din București în aglomerația de pe drumul european spre Urziceni, care s-a mai eliberat până la Slobozia, ca până spre Hârșova să îl mai împărțim doar cu câteva camioane.


După ce trecem podul de la Giurgeni–Vadu Oii (5 lei taxa/motocicletă), mai mergem vreo 15 kilometri și facem dreapta spre Topalu–Cernavodă.


În cei 35 de kilometri dintre Hârșova și Cernavodă, tentația de a opri pentru fotografii venea după fiecare sută de metri.


La Capidava, arheologii sunt drăguți și ne invită să ne lăsăm straiele motociclistice printre fosilele dezgropate cu grijă.


Capidava  ni se dezvăluie cu mister.


Încerc să deslușesc urme de geți...


... sau măcar de romani.


Totuși tind să cred că oile care odihnesc în luncă sunt strănepoatele celor de la care geții mulgeau laptele.


Dunărea e liniștită.


Vântul de toamnă o mângâie ușor, la fel ca pe zidurile aspru trecute prin ani.


Îmi pare rău că nu putem rămâne peste noapte.


După minute bune de încântare, încălecăm și luăm calea Cernavodei.


Mă plictisesc kilometrii bătuți ba cu 90, ba cu 120 la oră.


Ajungem acasă cu bine, iar Floarea Soarelui se va odihni până la primăvară.