Iată că am ajuns să mai încep un an pe continentul asiatic, un an european, și nu unul chinezesc, în Hong Kong. Anul nou chinezesc începe undeva în februarie, în prima zi cu lună nouă din an, când lampioane roșii, purtătoare de noroc, împodobesc casele. De asemenea, dansurile leului și al dragonului sunt menite să aducă bunăstarea în viața chinezilor.
Îmi iau rămas bun de la București împreună cu echipa care pleacă să cucerească pe două roți cealaltă parte a lumii, la Dakar-ul din Chile și Argentina.
Rog frumos băiatul de la check-in pentru un loc la geam, cu emoție pentru întâlnirea cu Himalaya. Dar Himalaya s-a ascuns sub o pătură groasă de nori.
De ani de zile visez la o vizită în Istanbul, cum visam la cea cu Praga și Parisul, și ajung să salut orașul din zbor și din trei ore de așteptat un avion mai mare în aeroportul Atatürk.
Traversez în zbor anotimpuri: de la zăpada Bucureștiului la ploaia Istanbulului și până la soarele Hong Kong-ului. Văd Istanbulul ca pe o mare de licurici, alături de marea cea cu adevărat neagră în bezna nopții. Câte un vapor luminos își semnalează prezența, dialogând cu farurile.
Nu știu cum se face că pe unde ajung sunt luată drept de-a locului. O turcoaică vine spre mine în timp ce ștergeam cu blugii o scară, așteptând plecarea, și mi se adreseză foarte hotărâtă și cu un zâmbet larg în limba lui Suleiman Magnificul. Îi tot explic ba pe engleză, ba și în română, doar-doar o pricepe că nu-s de pe la ei. Până la urmă renunță, deși este nedumerită că nu pricep.
Hong Kong este primul loc unde nu sunt confundată cu oamenii locului, cum am pățit de fiecare dată, ba în Maroc, ba în Egipt, ba în Tunisia, Spania, Franța, Italia ori Grecia. „Vous êtes marocaine, tunisienne, égyptienne...?“ Astfel am fost adesea întâmpinată cu mare curiozitate.
Hong Kong este primul loc unde nu sunt confundată cu oamenii locului, cum am pățit de fiecare dată, ba în Maroc, ba în Egipt, ba în Tunisia, Spania, Franța, Italia ori Grecia. „Vous êtes marocaine, tunisienne, égyptienne...?“ Astfel am fost adesea întâmpinată cu mare curiozitate.
Privesc cerul de noapte la sosirea în Istanbul pentru escală și mă uimește că pare că sunt mai sus de stele. Carul Mare se așterne la poalele ferestrei mele.
Pornesc din Istanbul spre Hong Kong, lăsând muzica dansului din buric pentru cea a Dragonului Zburător.
Am de zburat 8015 km în 9 ore și jumătate, la 10000 de metri altitudine, cu aproape 2000 de metri deasupra Himalayei. Hong Kong-ul este cu șase ore înaintea României.
Una dintre dorințele cu care plec la drum este să admir Himalaya din zbor. Nu m-au ajutat nici somnul, și nici norii. Himalaya este foarte pretențioasă și nu se lasă văzută doar cu atâta efort. Se ascunde misterios după o pătură groasă de nori și de nori peste nori. Însă China își dezvăluie măreția în fața mea. Acum înțeleg câtă dreptate e în vorba: „mare cât China!“ Șiruri aparent nesfârșite de munți ascund mistere. Nu îi văd pe cei 2 miliarde de chinezi.
Îmi era mie dor să mai văd încă o dată marea până la final de an, dar nu îmi imaginam că o să văd tocmai Marea Chinei.
Așteptam întâlnirea cu Hong Kong-ul cu o curiozitate fonică și cromatică excesivă. Culorile au primit în realitate griul blocurilor înălțate pe fostele câmpuri de orez, iar glasurile păsărilor exotice, zburând printre copacii existenți doar în imaginația mea, au regăsit în schimb duiumul cotidian al unui oraș sufocat de oameni.
Hong Kong nu aș știi să zic dacă e un oraș, o țară, o civilizație sau un melanj de civilizații. De anul nou (european) e un loc boem, de întâlnire al întregii lumi.
Prima oară am auzit de Hong Kong în copilărie, mare parte dintre jucării fiind născute pe acolo. Pe vremea aia îmi imaginam țara asta ca pe o altă planetă. Acum văd că e cam exact așa cum credeam.
Îmi aduc aminte, citind informații despre locul pe care urma să îl vizitez, despre o recomandare mai veche de a mă apuca de Tai Chi. Cei de pe aici au această îndeletnicire, dar programul meu și uneori somnul deosebit de insistent m-au împiedicat să plec dimineața la malul mării din sud pentru a participa la o astfel de întâlnire cu cei pasionați și practicanți.
Localnicii au ochii mici pentru că așa le e rasa. Eu am ochii mari pentru că îi casc la tot ce văd în jur. Ochii mei mari căscați sunt foarte mari în comparație cu ochii lor mici, dar tot nu pot cuprinde în ei blocurile mari făcute de ochii lor mici. Ai înțeles ceva?
De acasă primesc comenzi de insigne cu Mao sau Mao mici – kitschoși, conserve de șarpe și chipsuri de insecte. Se pare, totuși, că imaginația noastră e un pic mai mare decât realitatea într-adevăr extremă de pe acest meleag. Budha însă se regăsește pe toate drumurile, de cele mai multe ori în reprezentări provocatoare de zâmbete. Haios tipul!
Hong Kong face parte din provincia Guangdong a Chinei și se află poziționat un pic mai la sud de Tropicul Racului.
Despre Vârful Victoria citisem că este locul ce oferă o panoramă asupra blocurilor uriașe și că își trage numele de la regina Victoria a Marii Britanii, pe timpul căreia Hong Kong a devenit provincie a Coroanei.
Îmi aduc aminte din copilărie, când eram mici și enervanți cu intrebarea „Unde pleci?“ și primeam răspunsuri de genul „după melci“ sau „în Honolulu“. Nu știu de ce, dar multă vreme Honolulu mi se părea că sună a Hong Kong. Extreme ambele!
În Hong Kong se vorbește dialectul cantonez, în timp ce în China-mamă cel mandarin. Se circulă pe stânga și asta te face să te gândești mai mult înainte de a trece strada, în caz că nu trebuie să treci vreo trei pasaje și două pasarele ca să ajungi pe cealaltă parte a drumului.
Codul culorilor în tradiția chineză zice că roșu este o culoare de noroc, negru de doliu, verde de sănătate.
În Hong Kong sunt concentrate cam 7 milioane de oameni în aproape 1100 km2. Majoritatea sunt chinezi, filipinezi ori indonezieni.
În drum spre sud, spre Repulse Bay, trec și pe la poarta lui Jacky Chan.
„Navighez“ preț de câteva minute cu sampan-ul printre bărcile pescarilor. E o chestie turistică și personal mă cam feresc de rândurile din ghidurile turistice, dar plimbarea e totuși un prilej să cauți detalii și să înțelegi amănunte.
Se construiește calea ferată pentru trenul de mare viteză care va micșora drumul până la Beijing de la 24 de ore la numai 8.
Hong Kong are o parte continentală – Kowloon, care se întinde până la Noile Teritorii și la granița cu China în nord, și o parte insulară, prima colonizată, cea care prin poziția ei a stârnit interesul britanicilor. Ca să ajungi din partea continentală pe insulă ai la dispoziție vreo trei tuneluri. La 23 de metri pe sub portul Victoria se află cel mai aglomerat tunel, deja funcțional din 1972.
Tramvaiul, numit și Tin Tin datorită sunetului de clopoțel pe care îl scoate când anunță sosirea în stație, double-decker, este un prilej boem de a descoperi (în caz că nu ai făcut-o deja) aglomerația orașului. Primul tramvai a făcut tin tin în Honk Kong prin 1888.
Clădirile înalte nu sunt puse în pericol de eventualele cutremure care nu prea se întâmplă în zonă, însă sunt proiectate astfel încât să facă față taifunelor, frecvente în lunile iulie-august. Este perioada în care vântul bate și cu 180 km/oră.
Printre coloșii de beton mai ai norocul să zărești și câte o pagonă colorată în roșu și verde, ori câte un templu, adesea și budhist sau taoist.
Dacă te întreabă cineva ce faci și vrei să îi răspunzi în chineză „bine“, răspunzi simplu „Ho!“ sau „Ho! Ho! Ho!“ (Foarte bine!), exact așa cum zice și Moș Crăciun.
Se știe politica dusă de China în privința sprijinirii natalității. La primul copil, statul îi ajută pe chinezi cu un bonus. La al doilea copil, le ia suma alocată. La al treilea, se consideră că deja trăiești în lux și dai tu bani statului că ți-ai permis să faci asta.
China a fost o civilizație închisă pentru secole. Nici acum chinezii nu se deschid decât cu zgârcenie, dar ce e mai trist e distrugerea tradițiilor, cu vechime de milenii, produsă de comuniștii în numai câteva decenii.
Printre primele acțiuni de origine chineză de care îmi aduc aminte este frecarea câte unui deget când te doare ceva (pe asta o știu de la tata și de cele mai multe ori a avut efect). În vârful degetelor se află terminațiile nervoase și stimularea lor elimină durerea.
Mi se pare ciudat că în tot ce am citit înainte de plecarea mea pe aceste locuri toți se minunau „ce peisaj minunat, care îți taie răsuflarea când te afli deasupra zgârâie norilor“. De ce? De ce m-ar impresiona niște coloși de fier și de beton? De ce se face această laudă a „minunilor“ făcută de către om, de ingineri, a minunilor ce aduc bani, în loc vedea copacii încă seculari și încă vii dintre blocuri, de ce să nu ne mai bucurăm și de vulturii rătăciți printre zgârâie nori (deși nu cred că ei sunt tocmai bucuroși de acest trai), de ce să căutăm cerul și să nu îl vedem după zecile de etaje care se înalță semeț? Oare nu am învățat nimic noi, oamenii, din legenda Turnului din Babilon?
Hong Kongul este dominat de un haos continuu în care eu nu îmi găsesc locul. Oameni bezmetici aleargă dintr-o parte în alta, într-un iureș după bani.
Experimentez și plimbarea noaptea, fără teamă. Mă mir de cât de naivi sunt oamenii. Tarabe numeroase cu ghicitori în cărți, în palmă, în față (mă mir că nu ghicesc și în alte părți anatomice) încearcă să te atragă cu dezvăluirea misterului viitorului tău.
Plimbarea pe Jordan Street duce, după blocuri, și la Temple Street, un fel de Complexul Europa de la marginea Bucureștiului, dinspre Voluntari. Dar imaginează-ți totul într-un miros foarte amplificat de supă la plic.
În ultima zi a anului revin pe insula Hong Kong și urc, de data asta cu tramvaiul, până pe vârful Victoria, asta după ce aleg să cobor cu o stație de metrou mai devreme, pentru a explora la pas această mică Londră asiatică.
Printre blocurile privite de pe Vârful Victoria văd și un vulturaș rătăcit, un Black Kite. O plimbare pe The mourning trial te reîncarcă de energia suptă de oraș. Întotdeauna aș alege destinațiile rurale dacă aș dori să cunosc oamenii și ceea ce crează ei, și nu orașele cu blocuri, această evoluție de betoane.
Acum înlocuiește mirosul de praf de supă cu cel de alifie chinezească sau cu jeleurile acelea verzi de supt pe care ni le dădeau mamele când eram mici și răciți (ăștia care am mai prins vremurile de dinainte).
Feng Shui-ul este la tot pasul, însă nu cred că dacă ceva nu ar ieși bine s-ar da vina pe Feng Shui, în caz că pe baza lui s-ar fi făcut.
Mă uimește îmbinarea arhitecturii cu Feng Shui-ul având ca rezultat găurile din blocuri pentru a avea loc Dragonul să coboare de pe munte în mare. Nu știu de ce, dar civilizația Dragonului și cea a blocurilor de metal mi se pare că nu se prea pupă.
Ultima idee proastă din 2010 a fost să „mă plimb“ prin Victoria Park. Am nimerit peste un târg de tot felul de minuni, unde fiecare comerciant nu numai că își strigă marfa, dar o strigă la microfon. Toți în accelași timp!
Înghesuiala de la metrou este clasică. Dacă nu știi pe unde este ieșirea, nicio teamă căci te va duce valul. Oricum, remarc cât de bine este semnalizată fiecare stație de metrou (fără de care ar fi mult mai dificil de deplasat, în caz că nu vrei să ăți faci veacul în taxi).
Tot Hong Kong-ul este un oraș peste un alt oraș. Treci un trotuar, urci niște scări, traversezi o pasarelă, apoi intri în pasaj... și tot așa.
Nu am înțeles de ce ghidurile turistice sau cei care au mai fost prin Hong Kong recomandă ca experiență „plimbarea cu banda“. În Hong Kong este cea mai lungă bandă rulantă din lume, construită să faciliteze accesul în partea de jos a orașului celor care locuiau pe deal. Dar, sincer, nu mi s-a părut ceva senzațional „să mă dau cu scara rulantă“.
La fiecare templu la care am oprit, mirosul de bețișoare de bambus parfumate aproape că mă scotea afară. Nu este un miros care să îmi placă în mod special, mai ales că aici era și foarte dens, de la miile de bețișoare arzânde. Aproape că nici nu mai vedeai statuile zieilor de ceața lor. Spirale din bețișoare ard săptămâni în șir, cu bilețele atârnate pe ele. Le-am asemănat pomelnicelor bisericii ortodoxe. Revenind la beșișoare, înainte de a le aprinde trebuie să știi și câte să aprinzi. Pentru a nu greși numărul, îl intrebi pe bătrânul înțelept al templului câte trebuie arse în mănunchi.
Oricând aș încerca ceva arăbesc în materie de mâncare, dar la chinezi, și în general la asiatici, nu aș risca. Mi-am luat de foame o pâinică cu nu știu ce carne. Nu am recunoscut gustul. Apoi numai câini și pisici îmi veneau în minte. Brusc, nu mi-a mai fost foame. Merg pe stradă și îmi vine să vomit de miros. Niciunde nu am avut așa stare.
O doamnă îmi povestește o întâmplare de la micul dejun: „Mi-am pus în farfurie niște tăiței. Ajung cu ei la masă și fiica mea îmi spune Mami, ai văzut că tăițeii ăștia au ochișori?“ Erau de fapt niște pești uscați. Nu am înțeles nici ce fel de pești (sau viermișori) erau și nici cât de uscați.
Oamenii de pe aici parcă ar fi chinezi. Nu te înțelegi cu ei.
O altă curiozitate a fost când am văzut o arătare asociată de mine cu liliacul. Am întrebat la ce e bună și am fost asigurată că supa gătită cu ea m-ar scăpa de o eventuală răceală. Părerea mea e că m-ar fi scăpat de multe altele că probabil nu aș mai fi apucat să mănânc altceva după.
Anul nou îl întâmpin pe un vaporaș cu pretenție de vas de croazieră. E o plimbare cu niște mese la bord, prin portul Victoria, între continent și insulă, sub artificii. Revelionul din deșertul Arabiei rămâne astfel pe primul loc de întampinare a anilor.
Nan Lin Monastery este unul dintre locurile care se apropie cel mai mult de China din mintea mea.
Grădina mânăstrii budhiste de maici a reușit să creeze un cadru minunat, în care să poți medita.
Mănăstirea celor 10000 de Budha este un alt loc care mi-a stârnit interesul, deși l-am găsit destul de greu, pe poteca cu 400 de scări care începea, ascunsă, din spatele unui mall.
Ca să vezi ce mică e lumea: în fața mea urca doi turiști... români.
Nu am numărat statuile să văd dacă ies la numar, dar m-am simțit bine între ele.
Hong Kong-ul, această China Libre, a fost între cele două războaie mondiale și locul de scăpare al familiilor ruse nobiliare.
Într-una dintre zile dăm o fugă și la Macao. Parcă îmi doream mai mult să văd această insulă portugheză din Asia decât Hong Kong-ul.
În Macao se ajunge într-o oră cu ferry-ul rapid, numai că mai stai încă vreo oră la coadă să îți iei viza. Când au fost preluate de China, Macao și Hong Kong au primit de la țara-mamă o floare ce apare ca simbol pe steagul lor. Pe steagul Macao apare floarea de lotus, iar pe cel al Hong Kong-ului apare bauhinia, un soi de orhidee.
Până acum 20 de ani, Macau încă avea sate de pescari pe locurile unde azi se ridică de la an la an cazinourile ce deja le concurează pe cele din Las Vegas la profituri. Denumirea de Macau vine de la templul zeitei Ma. Portughezii au ajuns în insula zeiței MA (A-ma cau).
Din iunie și până la sfârșit de august pescarii își găsesc alta ocupație sau înlocuiesc pescuitul din mare cu cel din Râul Pelelor. Mi-a plăcut amestecul de iz portughez cu cel oriental.
Avertizările de taifun îți dau de înțeles dacă e de ieșit din casă sau nu. La avertizare de gradul 8 deja știi că nu trebuie să ieși din casă.
Din religia taoistă mai aflu că fiecare meserie își are și zeul ei. Mă gândesc că dacă îți schimbi meseria, îți schimbi și zeul la care te închini?
Biletele cu dorințe se agață în copaci pentru ca vântul să le ducă în univers și să întoarcă îndeplinirea ei.
Mai experimentez și joaca de om mare în Disneyland, cel mai mic parc de acest fel din lume, pentru care îți este suficientă o zi nu numai să îl experimentezi pe tot, dar să te și plictisești. Disney este parcul în care adulților le cresc urechi de șoricel, transformându-se în mickymouși.
Mă întorc acasă mai puțin Feng Shui și mai mult kung fu de oboseală. Întalnirea cu Extremul Orient s-a dovedit cu adevărat extremă.
