Toamna este anotimpul meu preferat (era să zic "colorat", dar nu aș fi greșit). Plănuiam (ce-am zis: plănuiam? Nu am zis că nu mai fac?) o plimbare cu motocicleta prin vară-toamnă și iată că s-a nimerit ca Irina să îmi fie alături. Și nu a fost rău, așa cum nu a fost în nicio tură cu ea.
Începem cu un popas la Râșnov, acolo unde a avut loc o întâlnire moto după care am zis că nu îmi mai trebuie alta. Ori am îmbătrânit, ori... nu știu ce, dar se pare că nu mă mai atrage genul ăsta de "party". Îmi plăceau întâlnirile de pe vremuri ale transalpistilor, care de fiecare dată aveau și un traseu în program (
Babele,
Transalpina, etc). Ca atare, la 10 p.m. eram deja în cort, la somn. Și m-aș fi culcat și mai devreme dacă nu aș fi așteptat după gulaș, care a fost destul de iute (nu numai pentru gustul meu).
Înainte de culcare, reușesc totuși să ajung, la pas, pâna la
Peștera Valea Cetății. Prind momentul concertului (40 de lei intrarea) care începuse deja, așa că las vizita pe altă dată. Când nu este concert, intrarea este 10 lei.
Duminica ni se face poftă de clătite și luăm drumul către satul Peștera (Bran), acolo unde știam eu că se fac unele tare bune, la Niculina, recomandate
din altă vizită prin zonă. Însă uit cam pe unde vine plita și îi duc pe bieții motocicliști, chopperiști și viteziști, tocmai, hăt, pe culmi.
Seara eu rămân în Brașov și stau până marți, când Irina se întoarce după alte două zile de muncă pentru niște drumuri transilvănene împreună.
Miercuri dimineață, cuplul refăcut Irina – Cornelia pleacă spre Petrila, pe cele mai frumoase și grele drumuri. Dar drumurile sunt pline de parfum pentru că în septembrie Transilvania miroase a struguri!
Pornim spre Zărnești pe traseul Poiana Brașov – Râșnov și apoi mai departe spre Poiana Mărului.
Salutăm dintr-o scurtă oprire și Piatra Craiului, apoi pătrundem în Depresiunea Făgărașului.
O veveriță îmi traversează calea...
...așa cum un uliu, la apariția mea, își răzgândește zborul din copacul din stânga și fâlfâie din aripi în văzduh.
Făgărașul este și el salutat, cu promisiune de pași pe culme în curând. Câmpurile sunt pline de culegători de cartofi.
Nu oprim la herghelia de la Sâmbăta, dar ne întâmpină un cal, care păștea în fața a ceea ce a mai rămas din vechiul castel al lui Brâncoveanu.
Cu tristețe, lăsăm castelul în urmă.
Ne ia ceva timp și ne cauzează ceva stres (cel puțin mie) drumul spre Sibiu pe DN și mai departe până la Sebeș. Parcă s-a spart conducta cu tiruri!
Dar Irina vine cu o idee strălucită: să mergem pe Transalpina!
Ezit un pic, dar uitându-mă la tirurile care trec și trec pe lângă noi accept să le las lor acest drum.
Mă gândesc cu nostalgie că
prima plimbare pe acest drum am primit-o cadou de ziua mea, înaintea turnării asfaltului, și de pe atunci îmi promiteam că voi reveni pe propriile roți.
Drumul acesta este exact ce aveam nevoie: să fiu eu cu gândurile mele pe care să le limpezesc din mers, să las în urmă ce nu îmi face bine și să culeg învățăminte! Totul în parfum de pădure foșnindă!
Mi-am adus aminte că valoarea peisajelor este dată și de, sau mai ales de, prezența oamenilor care îl însuflețesc.
A fost un drum pe care am mai strâns bine ghidonul și în cucerirea căruia am înfipt ferm tălpile în scărițe!
Emoțiile drumului au fost pe măsură. Nici nu prea am fotografii pentru că nu prea îmi venea să opresc și am ales să păstrez multe cadre doar în suflet.
La Obârșia Lotrului intrăm pe Cheile Jiețului, spre Petroșani.
O anunțăm pe Silvia că vom ajunge cam pe atunci când se vor îngâna ziua cu noaptea și ea ne asigură că ciorba de perișoare și fasolea (renumita fasole gătită de doamna Barbu cum numai o mamă poate găti) ne așteaptă aburinde.
Facem un mic popas să mai cumpărăm ceva merinde, prilej pentru patronul de la alimentara–crâșmă să râdă de mine când îi cer niște brânză. "Păi cui să vindem brânza când toți aici au vaci?" "Mie, când cobor cu poftă din Parâng, după un drum așa de lung!"
La Petrila am regăsit-o pe Silvia ca
în acea dimineață de ianuarie.
Surpriza a fost să îi găsim acolo și pe Mihai și Bogdan... și ce nevoie am avut de ei dimineață ca să pornesc mai departe la drum! Asta pentru că topcase-ul meu a dorit să vină la București cu mașina, după ce mi s-a rupt cheia în butuc. Nu e nimic! Rezolvă băieții! Și doamna Barbu, care îmi aduce degrabă un rucsac. Fac repede transferul, ne mai pupăm o dată și plecăm... așa, cam 20 de metri. Motorul meu nu mai vrea să iasă din viteza întâi. Nici neutru și nici a doua nu servește. Nimic! Băieții: "Vă ajutăm cu ceva?" "Păi..." Aflu că era cât pe ce să îmi pierd schimbătorul de viteze care se mai ținea cu greu.
Drumul de azi nu e lung. Îi prezint Irinei mult îndrăgita depresiune a Hațegului și o duc la Sălașul de Sus. Nu s-a mai nimerit să îmbătrânesc și anul ăsta în acest loc lipit pe sufletul meu, dar am nimerit de onomastică.
Și e a doua oară, consecutiv, când ajung călare la poarta lui Mihai.
Retezatul ne tentează cu fruntea lui în zare.
Ce șanse erau ca aici să găsim niște motocicliști, și încă unii veniți din Germania, cu un ataș?
Vechiului BMW i-au ținut companie cele două Honda.
Dar până la compania celor trei, împreună cu Irina încerc, iluzoriu, să ajung la Cârnic și apoi la Pietrele.
Toate bune și frumoase până când se termină asfaltul.
"Ne băgăm?". "Da!" Răspuns greșit.
După câțiva metri, Irina oprește să mă mai întrebe o dată șieu opresc
orizontal. Îmi este clar că nu avem cum să parcurgem cei câțiva kilometri de enduro și, după ce ridicăm cu greu Albinuța,
facem cale întoarsă.
O turmă de capre se uită mirată la noi. Caprele noastre sunt mai mari decât ele.
O consolez pe Irina cu Cetatea Mălăiești.
Nu sunt sigură că nimerim pe drumul cel bun, dar nu contează. Nu îmi mai aminteam cum am ajuns
cu un an în urmă și astfel mă bucur și eu de surpriză.
Cu greu plecăm de pe plaiurile unde ferigile au fost ruginite de septembrie.
Încălecăm și mergem cât mai încet spre Sălaș.
Îi arăt din mers Irinei cam pe unde înfloresc primăvara narcisele în fânețe.
O plimbare prin sat ne duce și la o biserică veche, de prin secolele II-III. Nu știam de ea.
Un bătrân își duce anii în baston și munca în furca de pe umăr.
Râul e cam sec și îi e dor de ploaie.
S-au parcat motoarele și se deschide berea, cum alta decât Hațegana?
Kevin se pregătește de grătar, iar eu le fac cadou nemților harta mea, cu tot cu traseele propuse prin România. Harta nu era pentru foc.
Mihai nu e acasă, dar casa este la fel de primitoare.
Mai este cu noi și un olandez.
Kristen ne încântă cu un mic recital de cimpoi.
Un Mic Prinț se cațără pe luna din casă.
Seara se termină pe la 1 a.m., când cu greu mergem la culcare.
Dimineața ne trezim cu și mai mare greutate. Azi avem de mers cam 200 de kilometri.
Primul popas este la Alba Iulia.
Dacă nu ai ajuns de ceva vreme pe acolo, îți recomand să oprești să vezi cât de frumos a fost restaurată cetatea.
Din păcate, încă se lucrează la anumite ziduri, dar dacă prinzi o zi cu soare, o să îți priască plimbarea.
Și dacă îți este și foame, atunci la Restauranul Medieval vei găsi niște porții cu multă poftă... în farfurie, nu în cui.
Bicicliștii cu siguranță că apreciază pistele amenajate pentru ei.
Mă miră (sau nu) că pe mormântul lui Iancu de Hunedoara sunt numai steaguri ungurești.
Mai departe alegem varianta drumului spre Blaj, asta după ce reușim cu greu să ieșim din Alba Iulia din cauza numeroaselor lucrări din trafic. Trecem Mureșul înainte și-napoi, cu frânele și ambreiajul folosite la maximum, cu staționări și întoarceri printre camioane. Uf! Până la urmă reușim să ieșim din hărmălaie și să găsim direcția dorită!
Îi propun Irinei să luăm ruta din nord, spre
Cetatea de Baltă, după care să deviem un pic la Bazna, înainte de Mediaș, destinația finală de azi.
Prin Dealurile Jidveiului vedem mai multe câmpuri de cucuruz decât vii.
Nu sunt indicatoare spre castel în sat și cu greu reușim să ne prindem cam pe unde se ajunge la el. Și aflăm la poarta lui că nu se vizitează!
Eh! Mai adăstăm un pic și mergem mai departe spre Bazna.
Deși de ani de zile îmi doream să ajung la
Bazna,
acum sunt atât de obosită și de necăjită că ne prinde noaptea pe un
drum plin de semafoare și mașini ce (se) conduc aiurea încât nu prea îmi
priește.
Ajungem la Mediaș în ultimele minute de lumină. Alina ne aștepta cu mare ospitalitate, iar revederea cu ea s-a dovedit a fi prea scurtă.
Însă, deși nu ți-am spus încă, motivul principal al călătoriei noastre, de unde a plecat toată povestea, a fost Faust al lui Purcărete, de la Sibiu. Am reușit în cele din urmă, să luăm bilete și să "croșetăm" o călătorie (chiar a sufletului pentru mine) până la fascinanta scenă.
Drumul de la Mediaș la Sibiu e scurt și noi încercăm să îl mai lungim un pic cu un popas.
Avem noroc să fie deschisă fortificația de la
Axente Sever.
Deși cândva am scris despre ea în lucrarea mea de diplomă, abia acum îi trec prima oară pragul.
Ni se arată singura cristelniță de lemn din lume (sic!) și apoi suntem invitate în turn.
Nu miroase a slănină.
La 12:30 clopotul trebuie tras ca să anunțe că în Germania a murit un bătrân cu originile în sat.
Fortificația are și câteva camere amenajate pentru turiști.
Black city Copșa Mică întunecă orizontul.
În vizita la cetate sunt și niște doamne care au copilărit în sat.
Cu emoție, își recunosc în fotografiile din muzeu prietenii din copilărie.
Ajungem și la Sibiu, unde, ca prima oară când am ajuns aici, acum vreo opt ani, plouă. Atmosfera pentru Faust este pregătită.
Citisem mult despre această punere în scenă, dar oricât aș fi citit recenzii, tot nu mi-aș fi imaginat nebunia ce urma. Timp de două ore încontinuu mi s-a zbârlit părul pe mine și fiori au făcut kilometri pe șira spinării. Rolul Ofeliei Popii este unul magistral. Dacă nu ar mai juca nimic în toată viața ei de artistă și ar fi suficient. Nu credeam că un om este capabil să se transforme cât s-a transformat ea în rolul lui Mefisto. Genială!
M-am convins că Purcărete nu e din lumea asta și i-am admirat la maximum imaginația:
Imagini - Faust
the Guardian
Jurnalul
24Fun
Duminică am avut parte de ploaie atât pe Valea Oltului, cât și pe autostradă. M-am rugat să nu ne plouă pe Dealul Negru, eternul meu bau-bau. Și doar pe această bucată din traseu nu ne-a plouat!
După călătoria asta nu știu să spun pe unde mi-am mai lăsat sufletul!
