Primăvară la Praga

Mă trezesc înainte de 4 am pentru a porni cu Ana către aeroport. Zborul e un pic după ora 7 și nerăbdarea noastră de a ajunge în orașul la care visam de multă vreme este nemăsurată.
Parcă special pentru noi, după controlul pașapoartelor în Otopeni, în timp ce pășim spre poarta de îmbarcare, Edith Piaff ne cântă Je ne regrette rien.


Răsfoiesc revista companiei Czech Airlines și îmi plac peisajele din Mt. Orlicke. Notez ca viitoare destinație. Dacă nu la o plimbare de vară, măcar la un schi de iarnă să ajung pe acolo.


Zborul este unul dintre cele mai plăcute, dacă nu cel mai plăcut, și asta nu numai datorită destinației. Bun venit la bord ni se zice în limba lui Rumburak.


Citesc în ghidul Pragăi cum că nu e recomandat să porți în Cehia un tricou cu înscrisul: „Czech this out!“ Mai aflu cum că în Praga sunt nu mai puțin de 11 000 de baruri și 150 de biserici.

Cehia este foarte verde văzută din avion. Aterizăm, luăm repede bagajele și ieșim. Totul merge foarte organizat: înainte de a ieși de tot din aeroport, găsești biroul de informare turistică. Cum aveam ceva emoții cu ajunsul în oraș, întrebăm și ne și cumpărăm un abonament pentru autobuz/metrou./tramvai pentru 3 zile cu 330 de coroane și ne pregătim să așteptăm autobuzul 119. Într-un minut vine și ne duce până la metrou. Coborâm la stația Dejvice, luăm linia A verde și schimbăm la Mustek (muzeu)-centru cu linia B galbenă. Mai mergem câteva stații și ajungem la stația de lângă hotel, Invalidovna. 


Aveam ca temă de la Andrei să căutăm zidul John Lennon pe care el l-a ratat. Evident că l-am căutat și l-am găsit în prima zi și că i-am dedicat câteva fotografii. Zidul John Lenon este creația post-comunistă a unui student la arte.


Facem o primă plimbare pe Podul Carol, care a devenit raiul meu cu cercei. Este foarte greu să mă decid asupra unei singure perechi!

Cum ne întrebam care să fie traseul în prima zi și ne îngrijoram că norii se vor descărca, soarele i-a învins și i-a îndepărtat. Bag seamă că Praga este orașul unde soarele și ploaia sunt prieteni, făcându-și loc pe rând unul altuia în oraș, ba adesea chiar împărțind împreună spațiul.


O primă interacțiune gastronomică cu Praga a fost pofta, deloc pusă în cui, de porc la rotișor (purceluș de lapte negustorit ca Old Prague Ham), totul udat cu un Gambrinus draft de numa' 10 grade. În afară de Gambrinus, fac cunoștință și cu o Budejovicky, tot cu 10 grade decorată.


Că tot suntem la acest capitol, să nu uit să vă recomand să încercați și friptura de rață când ajungeți la Praga. Neapărat!


Praga îmi oferă o adâncă stare de liniște, deși nu am văzut niciunde mai mulți turiști ca aici.


O bere o cumperi începând de la 30 și până la 70 de coroane.
Praga este „foarte“ pavată cu piatră cubică și motocicliștii mi s-au părut o specie destul de rară, poate tocmai din acest motiv, dar poate și din acela în care oricum ai de descoperit pe jos câte un mister la fiecare pas. Prin piatra cubică, șinele de tramvai se afundă îndrăznețe.


În tramvai rețin primele cuvinte în cehă: sischi zastavka – probabil „urmează stația...“ Îmi plac tramvaiele roșii, oarecum vintage.
Pe trotuar, pe fereastra tramvaiului vintage, văd o spelunka, adica da, speluncă, bodegă, crâșmă...


Cehii ăștia aveau ceva cu aruncatul pe fereastră, dacă îi supărai. Prin 1618, cam 100 de nobili protestanți au devastat Vechiul Palat Regal și au aruncat pe fereastră doi guvernatori catolici (nu știu unde erau bodyguarzii). Sala Vladislav din care au fost aruncați, de la etajul unul, era folosită pentru turniruri. După un duel, bălegarul fusese aruncat afară, iar cei doi guvernatori au avut o cădere amortizată exact de aceste colecte. Părerea catolicilor a fost că îngerii i-au salvat pe cei doi. Acest incident a fost scânteia care a declanșat războiul de 30 de ani.


Prin secolul al XVI-lea, Rabinul Loew (15201609) a inventat un „robot“ din teracotă: Golem. La un moment dat, acesta s-a revoltat, iar rabinul l-a exilat în podul Vechii-Noi Sinagogi (chiar așa se cheamă). Azi găsești în Praga o mulțime de kitchuri cu fața acestui golem. Sinagoga Veche-Nouă are peste 700 de ani, în Praga locuind una dintre cele mai mari comunități de evrei.

Etymology

There are two explanations for the name "Alt-Neu." The first is based on the German and Yiddish translation of Alt-Neu as "Old-New." According to this explanation, the synagogue was originally called the New or Great Synagogue and later, when newer synagogues were built in the 16th century, it became known as the Old-New Synagogue. Another view says this may be a mistranslated. According to this version, the synagogue is believed to have been built from stones from the Temple in Jerusalem, and the synagogue was built "on condition", in Hebrew: Al-Tnai, that the stones would be returned after the reconstruction of the Temple.
sursa: wikipedia


Nu știam că una dintre cele mai căutate băuturi la Praga este absintul, pe bază de pelin, despre consumul căruia se spune că provoacă nebunia. Praga s-a dorit a fi al doilea oraș în care să fie legalizat consumul de marijuana. Poliția nu te „deranjează“ dacă te prinde cu o cantitate mică (nu este definită cantitatea de „mică“, așa că grijă amatorilor).

La un colț de stradă sau la o margine de pod, o chitară urcă spre ziduri acorduri nostalgice, parcă din alte secole. De la o fereastră deschisă se aude cum o soprană își pregătește vocea pentru concertul de seară; de la o alta, o vioară plânge...
Praga este orașul cu cele mai multe concerte de orgă, la tot pasul punându-ți-se în brațe câte o invitație la Bach, Albinoni, Mozart sau alți alinători de inimi.


Dacă în România au înnebunit salcâmii, până și aceștia sunt și mai nebuni în Praga.

Într-una dintre zile vizităm și cea mai verde parte a Pragăi: Colina Petrin. Aceasta este un parc în care sunt mulți copacii bătrâni, dar verzi, cu alei șerpuitoare și cu scări cu balustrade încolăcite printre copaci, cu iarbă verde și proaspătă care te îndeamnă să te întinzi peste ea. Poți urca și cu ajutorul unui trenuleț cu cremalieră. Prin secolul al XIV-lea, colina era traversată de Zidul Foamei, zid unde erau hrăniți cei înfometați. Tot pe Colina Petrin se făceau în trecut execuțiile celor găsiți vinovați de anumite cauze.

O ploaie scurtă urcă alături de noi către Eiffelovka – o replică la scara 3/4 din Turnul Eiffel din Paris, cocoțată în vârful colinei. O poți escalada urcând cele 299 de scări.


În apropiere se află și Labirintul cu oglinzi, un loc unde te lovești de o mulțime de copii veseli, amuzați de efectele nostime ale oglinzilor.

Tot în parcul de pe colina Petrin se află și o bisericuță ucraineană. Biserica a fost construită în stilul numit bojkov, cu elemente de baroc sătesc, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în comuna Velke Loucky de lângă Mukacevo.


Nu înțelegeam de ce Mozart este unul dintre simbolurile orașului. Apoi am aflat că la Praga a avut loc premiera operei Don Giovani și că unul dintre lucrurile pe care trebuie să le faci în vizita la Praga este să vezi un spectacol de marionete pe această temă. Praguezii și vienezii chiar se contrazic că orașul lor a fost mai iubit de Amadeus.


Înaintea noastră, prin Praga au mai trecut și Smetana, iubit de cehi pentru Oda berii din Mireasa vândută, și Dvorak, cu Dansurile slave.
Dintre filmele cu Praga ca decor aș vrea să văd Insuportabila ușurătate a ființei, după romanul lui Kundera, sau Zbor deasupra unui cuib de cuci, regizat de Miloš Forman.


La întoarcerea în țară, o prietenă m-a întrebat dacă am băut o bere și la soldatul Švejk, cel care tot războiul a ținut-o dintr-o cârciuma într-alta și care, atunci când a aflat că s-a terminat războiul, a mai băut o bere.

Într-una dintre dimineți ne hotărâm să examinăm și periferia și luăm metroul, apoi un autobuz până la Grădina Zoologică (metroul C până la Nádraží Holešovice, apoi autobuzul 112), aflând apoi că este a doua din Europa ca patrimoniu. Nu o vizităm pentru că ne-ar fi luat cel puțin jumătate din zi, dar ne-am plimbat puțin prin grădina Palatului Troja de vizavi.


Continuăm plimbarea prin alt loc superb, un fel de Sighișoara a Pragăi: Vyšehrad. Cimitirul din Vyšehrad mi-a adus aminte de Cimitirul din Deal. Vechiul castel a fost ridicat prin secolul VII.


Kafka e simbolul suprem al Pragăi. E altceva. Rețin: „Whatever you do, you are always wrong!“ Ce pesimist îmi sună! Dar, da, ăsta e Kafka. O vizită prin Muzeul Kafka îți va oferi o experiență pe care n-ai trăit-o în niciun alt muzeu de până acum: o călătorie în clarobscur, în trecut și în prezent, în tine și în afara ta, cu sunete și tăcere, cu lumini și umbre, cu tine și cu alții.


Mai vizitez și Muzeul Jucăriilor, dar numai pentru că Strada de Aur este închisă pentru doi ani pentru restaurare și doar așa puteam să o văd pe o bucățică de fereastră.


Totuși, mă bucură vizita printre jucăriile ce au fericit, probabil, multe copilării.


Una dintre sărbătorile naționale ale Cehiei și zi liberă este 6 iulie. În această zi, în 1415, Jan Hus a fost ars pe rug, iar cenușa lui aruncată pe Rin.
Ca ultim deliciu, îmi consolez despărțirea de Praga cu o plăcintă cu mere, făcută în cuptor de gospodină (adică hand made), plăcintă ce îmi aduce aminte de cea făcută cândva de mama.


Mi-a tot venit obsesiv în minte melodia celor de la Travka – Vreau să simt Praga și îmi dau seama că într-adevăr Praga este o stare, o stare de bine, de liniște, de mister, ca o scenă cu multe acte și numeroase decoruri.

Când muntele se face mare

Cum mi-am propus ca anul ăsta să fac minimum 10 000 km/moto mea  și nu vorbesc acum din postura de pasager  iată că e al treilea weekend în care încalec și îmi iau drumul.


Direcția călătoriei: întâlnirea Lupilor de mare.


Mergem pe Oltenița, salut din mers Chiseletul meu drag, și  ajungem la Călărași, să traversăm cu bacul.


Vine bacul și eu iar mă întreb dacă pot să urc pe bac cu moto. De fapt, în mintea mea erau o grămadă de temeri, cum ar fi: „nu am mai făcut asta până acum; oare o să pot?“ Dar se pare că practica e mai simplă decât pare.


Trecem Dunărea, spre drumul meu preferat către mare, și ajungem pe malul drept. No, aici iar trebuie să trec Dunarea... de fapt o mică parte din ea, ieșită dintre maluri. Iar un „prima oară“ și îmi iese și de data asta.


Una peste alta, ajungem și la destinație.


La destinație, priponim motocicletele și repede la pus cortul și răcorit.
Se face seară, cântă și Bucovina cu transalpistul Crivăț, cântă și Iris, din care oricum nu prea mai înteleg nimic de oboseală.

Dimineață se stabilește traseul și se decide că e mai bine la drum fără găini și amețiții de prin sate și luăm drumul autostrăzii. Of, prima oară...

Și ce mi-a plăcut să simt și eu cum e la 120 km/oră.



Și așa am mai adunat și eu încă vreo 545 km...


...și am dus și motocicleta la mare!

After Bob Dylan



Rocada Maaaaaaaaaaaaaaaareeeeeeeeeeeeeeeeeee! Așa își începea Moțul Pittiș emisiunea pe Radio Tinerama, pe 68.7 FM, pe vremea cimitirului tinereții mele. În fiecare marți seara, îmi luam porția de educație muzicală de la cel care mi-a făcut cunoștiință cu Janis Joplin, John Lennon, Joan Baez... și Bob Dylan. Și cu mulși, mulți alții...

***

Apoi, ani de zile l-am cunoscut și mai bine pe Dylan prin melodiile preluate de Pasărea Colibri și animate atât de cald de același Pittiș.

***

Azi l-am ascultat pe viu pentru prima și, probabil, singura oară pe el, pe Bob Dylan, pe Robert Allen Zimmerman. Mi-a plăcut că la începutul concertului ne-a spus clar că Toți suntem puțin luați. Nu mi-a plăcut că nu a zis „Bună seara!“ După care, m-am gândit că poate nu asta contează, ci mesajul pe care îl transmite prin ceea ce cântă, că prin ceea ce cântă transmite tot ce contează. Și mi-am mai adus aminte cum a răspuns până și războaielor (cum ar fi cel din Vietnam) prin versurile sale, cântate sufletelor care aveau nevoie de alinare și minților care aveau nevoie de înțelegere.

Nu mi-a plăcut că nu a cântat versurile clasice. De fapt, era și greu să facă asta la cât a creat. Mi-a plăcut că lângă mine erau oameni care l-au așteptat zeci de ani. Mi-a plăcut că am dansat. Mi-a plăcut că de dimineață așteptam metroul și îl vedeam pe ecran, dorindu-mi să merg să îl aud, neștiind că voi primi o invitație la el. Dar nu stiu de ce, simt că Pittiș mi l-a prezentat mult mai... viu. Nu mi-a plăcut că nu era niciun ecran pe care să îi pot vedea expresia feței lui Bob, dar mi-au plăcut umbrele de pe fundalul scenei. Și mi-a plăcut și Alifantis. Mult! Mult mai mult!

***

Și, totuși, Bob Dylan a venit și la noi în 2010... cum nu a venit la Woodstock în 1969.