Cipru – primăvara între Europa și Asia

     

Cipru este o reușită combinație de Turcie cu Grecie pe stil englezesc. Și cum eu am în suflet și Grecia și Turcia, iată că le regăsesc împreună pe cele două iubiri pe acest tărâm. Cipru este a treia insulă ca mărime a Europei, după Sicilia și Sardinia. Pe teritoriul său se continuă din zona continentală Munții Taurus (Troodos – 1952 m alt. în Vf. Olimp).

Norii, în zborul lor, mușcă din soarele înveșmântat în nuanțe de portocală... ba aproape că este înghițit de tot spre vest, în timp ce semiluna stă mândră printre puncte aprinse.

Mă obișnuiesc repede cu mersul de-a-ndoaselea, adică pe stânga, așa cum am făcut-o și în Kenya și mai de curând în Hong Kong. Ce îți e și cu englezii ăștia! Conservatori, reușesc să își impună metrica pe unde ajung.

Aerul poartă parfum de flori de lămâi, în timp ce ochii sunt fericiți de culorile macilor, ale leandrilor și ale mării cu care se joacă soarele.

Când nu se joacă soarele, norii pictează peisaje în stilul lui Aivazovski.

 

Cântec de dragoste la marginea mării – Nichita Stănescu

Cu gleznele julite, eu te pândesc când treci
printre rocile țărmului, reci.
Marea se va preface-n păsări străvezii,
câte le-ncap ochii spre ea,
și vor zbura fâlfâind, când ai să vii,
până-n piscul văzduhului cu o stea.

Vor rămâne prăpăstiile și peșterile goale,
peștii vor plesni aerul prăbușit cu cozile,
stârnind margeanele domoale
și corzile.

Uite, epava corăbiei lui Simbad, marinarul
cu un colț se sprijină-n scoicile cenușii,
cu un vârf înjunghie-n mijloc cleștarul,
peste toate punțile aleargă raci vii.

Îti dăruiesc o stea de mare, un crab și un delfin!
Adu-i în spinare până la nisipuri.
Mă voi preface orb și am să vin
cu brațul întins, să-ți mângâi chipul.

Unul dintre locurile liniștite și plăcute în care m-am oprit a fost și una dintre peșterile din stâncile malului de mare.

Este ruta grotelor marine Agioi Anargyroi - Sfinții doctori fără de arginți, Cosma și Damian

Agioi Anargyroi (Greek: «Άγιοι Ανάργυροι», "The Holy Unmercenaries", i.e. saints who received no payment for their medical services), named after Saints Kosmas and Damianos.

http://en.wikipedia.org/wiki/Agioi_Anargyroi

Ca peste tot, îmi place să încerc și minunile gastronomice locale. În satul Pervolia, m-am delectat cu loukaniko (un cârnat pus la macerat în vin), sheftalia, iar ca "întăritor" am încercat Comendaria și Zivania (pe rând :P).

Nu am încercat și nu o să încerc niciodată și nici nu o să înțeleg cum poți mânca așa ceva: amperopoulia. Mi se pare culmea cruzimii... să mânânci așa crudități (puișori neieșiți încă din ou – embrioni aproape). Deși... dacă stau să mă gândesc... cu ce sunt mai presus puii gata iesiți și ajunși la o lună și haliți cu multă poftă în ciorbe, pe grătare sau în salate?

Ciprioții au și o brânză mai specială, de-a lor: halloumi.

Timp de patru zile mă perind prin Larnaka, Ayia Napa și Paphos și mă bucur ceva vreme și de capitală, Nicosia sau Lefkosia, singura capitală europeană împărțită de o graniță.

E vineri seara și am norocul să îmi bucur sufletul cu o slujbă la biserica din sat. Tot satul – tineri și bătrâni – ascultau slujba (Acatistul Născătoarei de Dumnezeu) tăcuți, cu smerenie. Pâinici rotunde (atose) așteptau „să fie primite“ după slujbă.

Dansul ciprioților, asemenea grecilor de teapa lui Zorba, mi se pare ștrengăresc, de copii zburdalnici pe câmpuri înflorite.

Un cipriot își lasă în urmă parfumul de ambră, ca al grecului Bubulinei din Zorba.

 

În timpul dansurilor este obiceiul de a se arunca cu șervețele, așa cum grecii aruncau cândva cu farfurii și cum aruncă, mai nou, cu petale de garoafe.

 

În zona de sud, cea mai căutată pentru vacanţe, deşi vorbesc limba greacă și cultura şi obiceiurile lor se aseamănă izbitor cu ale grecilor, ciprioţilor nu le vor cădea prea bine remarcile în aceste privinţe, pentru că se consideră diferiţi faţă de greci, cu o identitate aparte. Este de la sine înţeles că o comparaţie cu turcii va fi infinit mai ofesatoare.

Există o ranchiună mai mult sau mai puţin făţişă a ciprioţilor greci faţă de invadatorii turci, mai ales că, în momentul separării, mulţi ciprioţii greci alungaţi din partea de nord au fost nevoiţi să renunţe la case, familii şi prieteni.

@intocyprus

Partea nordică, cea turcească, este străbătură de creasta Muntilor Pentadaktylos. Într-o dimineață, iau și eu calea Nicosiei (Lefkosia) și de departe văd steagul Turciei, întins pe versanții munților.

În partea grecească fac o mică plimbare și admir vechiul apeduct roman, casele vechi cu istorii curioase și grupul de statui care amintesc de anul 1974, anul ocupației turcești. În 1974, Cipru a avut un referendum prin care aproape 90% din populație a dorit unirea cu Grecia. Acest fapt a supărat populația turcă, care a cerut ajutor Turciei-mame și care a trimis trupe militare pentru a ocupa nordul.

În 1974, episcopul Makarios, pe atunci preşedinte al Ciprului, a avut intenţia să unească Ciprul cu Grecia. Serviciile secrete turceşti au aflat de intenţia lui Makarios şi, în noaptea dinaintea declarării anexării Ciprului la Grecia, trupele turceşti au invadat partea de nord a Ciprului, locuită predominant de turci, instaurând Republica Turcă a Ciprului de Nord şi alungând pe toţi grecii. Cei din sud au reacţionat în acelaşi fel şi i-au alungat în nord pe toţi turcii. Situaţia s-a perpetuat până în zilele noastre. Actul nechibzuit al lui Makarios a declanşat aşa-numita „criză cipriotă“. Republica Turcă a Ciprului de Nord e recunoscută de Turcia în prima săptamană de la înfiinţare.

@wiki/Cipru

Cum am și pașaportul la mine, nu ratez ocazia de a trece și granița dintre cele două regiuni. Și nu îmi pare rău (să nu mă audă grecii) pentru că partea turcească am găsit-o cu mai mult farmec. Poate și unde îmi amintește de Istanbul. Viza de intrare nu e pe bani și nu se ștampilează pe pasaport, ci pe o foiță atașată, pe care trebuie să o arăți când treci granița înapoi.

Străduțele mici și înghesuite au un exotism al lor. Oameni cu povești le dau viață.

      

Din păcate, încă se văd urmele evenimentelor din 1974...

...atât în zidurile orașului, cât și în inimile locuitorilor săi.

Grecii trec această graniță foarte rar sau deloc, ori doar pentru Dumnezeu știe ce motiv.

Minaretele, un kervansarai din 1001 de nopți și bazarul orientalizează orașul.

Mai aflu că la măgăruș în turcă se zice eșec.

Choirokoitia (descoperită în 1937) este cea mai veche așezare de pe insulă și una dintre cele mai vechi din Europa (și Asia, dacă luăm în considerare că din punct de vedere geografic Cipru e mai degrabă în Asia, decât în Europa). Vechea așezare neolitică (10500 î.Hr.) păstrează urme precreștine și creștine, pe aici purtându-și pașii și Sf. Pavel (45 î.Hr.) și Sf. Barnabas. Denumirea s-ar traduce prin comunitatea porcului.

Denumirea de Cipru se trage de la bogăția în zăcăminte de cupru. Cu 2000 de ani î.Hr. se descopera pe aceste locuri cuprul. În acele vremuri, insula era foarte împădurită, dar pentru a putea exploata mai bine minereul s-au făcut despăduriri masive, azi aspectul insulei fiind unul arid, chel. Prin secolul al XVII-lea exploatările sunt abandonate.

În 2010, geologii descoperă mari zăcăminte de cupru, de aur și de argint.

Cipru s-a format printr-o erupție vulcanică ce a avut loc acum circa 19 mil. de ani, astăzi fiind divizat în cinci regiuni geografice: una de coastă (7800 km), una de dealuri, două montane – Throdos și Kerinia, și una de câmpie, dintre cei doi munți.

Cipru este considerat al doilea loc în lume al originii culturii viței de vie, după legendara Persie din vremea regelui Shiraz. Se spune că o nefericită fată de împărat a fost căsătorită cu un bărbat pe care nu îl iubea. De tristă ce era, a vrut să se sinucidă. Dar cum nu a vrut nici să se spânzure și nici nu a avut curaj să își înfigă un cuțit în inimă, s-a hotărât să se înece. Coboară în beciurile palatului pe unde știa că își are cursul un râu. Ajungând aici, trece pe lângă niște butoaie unde zăceau niște struguri. Acestea începuseră să fermenteze și să își lase un suc aromat. De sete, fata gustă din acestă licoare. Dar pe dată toate tristețile ei trec și se umple de fericire. Vinul era cel care i-a dat această stare. :) O altă legendă este legată de Orientul Îndepărtat.

De pe jos adun niște roșcove. Știam de dulceața lor din călătoria din Egipt. Îmi plac. Sunt uscate și dulci. În maghiară am aflat că la roșcove li se spune pâinea Sf. Ioan, iar în Asia roșcovul este unul dintre cei trei copaci considerați sfinți (pe lângă măslin și smochin). Numită și dulcele săracilor, roșcova am gustat-o în copilărie în siropul de tuse pe care ni-l dădeau mamele cu lingurița. Primele filme color erau nuanțate tot cu ajutorul soluției pe bază de roșcovă.

Ciprioții sunt un amestec de turci cu greci, armeni și libanezi, cărora li s-au alăturat englezi și ruși (imigranți). Cipru are două limbi oficiale: greaca și turca.

Cel mai mult mi-a plăcut sătucul Lefkara, sătuc care l-a fermecat prin 1491 și pe DaVinci. Modelul cusăturii de mai sus îi poartă numele. Artizanilor locali le-ar fi comandat artistul fața de masă pentru altarul Domului din Milano.

Urme de conviețuire greco-turcă sunt la tot pasul. Balcoane închise lângă balcoane deschise uimesc prin vecinătatea celor două nații aprige.

O veche bisericuță încă mai ține slujbe, iar eu mă întreb de ce pe ușă a ei este sculptată o maimuță.

Orășelul îmi vine adesea în minte când citesc și recitesc din Kazantsakis. Cipru mă duce adesea cu gândul la geografia și arhitectura Cretei.

De Cipru este legată și legenda nașterii zeiței Afrodita. Unul dintre cele mai frumoase tablouri pe această temă este cu siguranță și cel mai cunoscut, cel al lui Boticelli, pe care l-am și văzut în primăvară la galeriile Uffizi din Florența.

De Afrodita și de Adonis este legată și legenda anemonei.

Ultimii pași îi înșir în Larnaka, unde am întâlnit și cei mai mulți români.

O colonie de flamingo zărită în drumul spre aeroport mă desparte cu greu de Cipru.

θα ακολουθήσουν!