Iată-mă și a doua oară în China, tot la Hong Kong. Nici nu ajung bine, că am parte de căsătorii la tot pasul. Nu m-am interesat să aflu semnificația feng-shui a ultimelor zile din 2012, dar probabil că au făcut-o alții.
Deși prima zi mă întâmpină cu ploaie, odată cu primul răsărit soarele nu se mai ascunde după nori.
Doar vântul îmi mișcă pașii în ritm rapid pe dealul (sau muntele, cum îi zic ei) Victoria. E un loc verde care îmi place tare mult și unul dintre puținele în care am dorit să revin.
Nu am să repet informațiile din prima călătorie, ci o să vă povestesc mai mult impresiile la a doua trăire.
De data aceasta am regăsit mai multă liniște și asta cu siguranță că nu a venit din lipsa surprizei.
În Hong Kong e o aglomerație de nu îți dai seama ce e asta, dar totul este foarte ordonat.
În toate este un echilibru, chiar și între blocurile gri și triste și bauhinia (orhideea de pe steagul Hong Kong-ului) care se înalță îndrăzneț și ciclam printre ele.
Pescarii din Aberdeen erau la datorie...
... sau la năvoade. Tot aia!
M-a amuzat cum își încearcă unii norocul: aruncând cu bani pe gât peștelui auriu (sau doar galben).
Îmi plac parcurile (mici, dar sunt) pe care le descopăr pe marginea trotuarelor, din două în două blocuri, ca mici insule feng shui.
Nu știu dacă au avut antecedente sau de ce a fost nevoie să scrie că există pericolul să te îneci într-o băltuță care abia îți trece de glezne și în care nu ai voie nici măcar să înoți, în caz că știi!
O altă interdicție afișată la intrarea în parc este că nu ai voie să joci mahjong. Dar cine ține seama? Chinezii joacă acest joc național cu o pasiune asemănătoare cu cea a bătrâneilor șahiști din Cișmigiu.
Se spune că jocul a fost inventat de însuși Confucius cu vreo 500 de ani î.Hr. Așa o fi sau i-au fost atribuite rădăcinile fiind, poate, cel mai cunoscut chinez?
Fusul orar îmi dă peste cap tot echilibrul pus la punct cu ore de yoga, dar o plimbare dis-de-dimineață îmi reașază calmul.
Bunicuțele erau deja la exercițiile de tai chi. Nu pot să nu mă opresc câteva clipe și să le privesc cu admirație.
Nu e nici ora 8 a.m. și o mulțime de alergători își fac jogging-ul matinal.
Pe aleea starurilor mă amuz de cât de copii sunt "turiștii". Pentru câteva clipe le place să fie actori, regizori...
Un grup de doamne se pozează mândre cu însuși Bruce Lee.
Mi-a rămas o neîmplinire din călătoria de acum doi ani: nu am ajuns să respir în Insula Lamma.
Mai întâi trec în insulă cu vaporașul și nu cu metroul prin tunelul de sub mare. Apoi, cu alt vaporaș, navighez timp de o oră până pe cea mai verde insulă ce ține de Hong Kong.
Primul lucru pe care îl fac după ce debarchez pe insulă este să intru într-o poștă și să contribui la colecția de timbre a unui prieten pasionat de filatelie. I-am promis încă de la plecare că îi voi aduce câteva timbre semnate Hong Kong. Mai mult, vor fi semnate Lamma Island. I-am luat un stol de păsări care probabil că în zbor nu s-au întâlnit cum s-au întâlnit pe pagina cu timbre.
Îmi plac bicicletele frumos parcate (sau ancorate) pe mal, pe o roată. Cum ar fi să parchezi așa din mers?
Nu poftesc la lighioanele acvatice care încă înoată.
Aleg o rută mai lungă (cam singura, de altfel) între cele două sate ale insulei. Mai întâi trec printr-un nor de fum, născut din ofrande. Este 31 decembrie și nu știu dacă ziua aceasta are vreo semnificație pentru cei pentru care mai important este Anul Nou Chinezesc, și nu cel occidental.
Cum sunt mai friguroasă de fel, marea nu m-a convins să îi încerc temperatura cu tălpile.
Citisem și ceva despre niște rechini, dar cred că erau timizi căci nu și-au făcut apariția.
Ce nu apare în niciun ghid este centrala de pe fundal care mai ia din farmec insulei.
Drumul dintre cele două sate urcă și coboară, șerpuiește sau se îndreaptă uneori, numai să nu ostenești. Iar dacă totuși îți iese sufletul de efort, atunci poți să pregeți câteva minute la pavilionul chinezesc.
Urmăresc îndeaproape un cuplu de nemți care are un ghid chinez. Se înțeleg în germană și se pare că micuțul băștinaș o vorbește destul de corect, cum reiese din reacțiile celor doi.
Natura îmi zâmbește. Și eu îi zâmbesc ei. :)
Am de ales la o răscruce și o iau pe drumul mai puțin defrișat. Ajung la o plajă unde nu mai e nimeni: universul de nisip și mare îmi aparține. Câteva scoici înșirate la picioarele mele se mută în rucsac. Sper că în modul ăsta nu am stricat prea mult echilibrul locului.
Am parte de o zi minunată. Când mai pun o haină pe mine, când o dau jos. Vântul învinge uneori gradele (destul de) pozitive.
Grădinile localnicilor sunt atent îngrijite.
Bananierii le veghează discret.
O dantelărie de crengi îmi oprește iară pașii. Nu m-am împiedicat, ci doar m-am mirat.
În mai puțin de două ore ajung de la Yung Shue Wan la Sok Kwu Wan.
Câteva canoe de pe mal îmi aduc aminte de aventura de la Crișan.
Încerc să mă încarc cât pot cu spiritul insulei și după ce mai casc gura (nu și buzunarul) prin magazinele de suvenire, mă îmbarc către înapoi.
Evit partea cea mai turistică a insulei Hong Kong și revin cu totul pe continent. Pentru zilele următoare aleg câte un capăt de metrou și experimentez cartierele în toată naturalețea lor.
Revin cu drag la mânăstirea budistă Nan Ling, cea de care m-am îndrăgostit în călătoria trecută.
Copacii sunt îngrijiți frunză cu frunză și nu m-aș mira să li se spună și povești.
Lotușii se deschid cu credință.
O altă zi mi-o încep cu oprire la ultima stație de metrou de pe traseul roz: Tuen Mun.
Citisem că în zonă ar fi trei mânăstiri, însă eu nu am găsit decât una. Distanțele mari dintre ele, care ar fi trebuit parcurse pe șosele fără trotuare sau cu autobuze cu tot felul de combinații de cifre, m-au făcut să mă mulțumesc doar cu Ching Chung Koon Monastery.
Este unul dintre cele mai importante temple taoiste din Hong Kong.
"Pe altarul principal sunt depuse spadele magice pe care Liu (unul dintre cei opt eroi nemuritori din taoism) le-a folosit pentru a ucide demonii: o măturică de gonit muștele, pe care o folosea pentru a alunga ghinionul, și un vas cu ierburi, pentru a-i tămădui pe cei bolnavi."
National Geographic
Majoritatea mânăstirilor oferă masa de prânz (contra cost sau cu donații) cu meniuri vegetariene.
Roșu este una dintre culorile mele preferate și mă bucur să o întâlnesc adesea. Acasă caut semnificația culorii în taosim: "Yang - Auspicious symbol, associated with passion, warmth, life, good fortune, wards off evil, worn by brides."
"Țelul ultim al adepților (daoismului) era dobândirea imortaliățtii fizice. Ideograma pentru cuvântul xian, figurând un om și un munte, sugerează un eremit; dar formele cele mai străvechi sugerau un om care dansa, fluturându-și mânecile, ca o pasăre."
M-aș plimba cu metroul-tren ore întregi (ceea ce am și făcut). Adesea, toți pasagerii sunt cufundați în telefoane și rar îi văd detașați, contemplativi.
La orice colț de stradă este amenajat un mic loc de ars bețișoare, iar uneori chiar mici altare, asemănătoare, probabil, troițelor din ortodoxie.
Pentru a ajunge la "una dintre cele mai rafinate săli antice ale Hong Kong-ului" - Sheung Shui - am luat metroul până la ultima stație la care aș fi avut acces fără viză de China.
Nu înțeleg de ce îi spune antică deoarece a fost construită de clanul Liu în 1751. Trebuie studiat!
Nu zic nimic pentru că nu ar fi la nivelul simplității elevate spre absolut...
Îmi e greu să îmi imaginez omuleții de acum sute de ani arătând ca personajul de pe frescă.
Și acesta a fost un loc unde nu am întâlnit pe nimeni. Poarta, însă, este deschisă și ești binevenit oricând să îi treci pragul (sau mai bine zis să îl sari la cât este de înalt).
Culorile de pe pereți îmi mângâie privirea. Povești se nasc în mintea mea.
Ultimele clipe din Hong Kong mi le petrec în combinația de european britanic și chinezesc hong kongian.
După numeroasele temple cunoscute, intru în cele din urmă și în catedrala intemeiată de britanici. Parcă nu e tot de acolo.
Iată și secretul curățeniei de pe trotuare.
Contrastul de pe străduțele orașului, adesea alăturate, nu este ceva neobișnuit în cosmopolitismul locului.
Când spuneam că de data aceasta nu am mai văzut bărcuța cu vele în formă de aripi de liliac, una îmi trece pe sub nas.
Nu am timp să vizitez Muzeul de Artă...
Parcarile sunt adesea subterane, dar la suprafață sunt heliporturile (logic).
Îmi iau la revedere (sper că nu adio) de la Hong Kong de la înălțime, în culori taoiste.
De o mie de ori dacă mergi într-un loc, niciodată nu o să găsești nimic la fel. Hong Kong-ul m-a surprins și de data aceasta, când am revăzut lumea de dincolo de coloșii de beton și am pătruns prin cotloane, privind adesea în interior.
