Lumina din Ceahlău

Priveam fără de ţintă-n sus -

Într-o sălbatică splendoare

Vedeam Ceahlăul la apus,

Departe-n zări albastre dus,

Un uriaş cu fruntea-n soare,

De pază ţării noastre pus.

Şi ca o taină călătoare,

Un nor cu muntele vecin

Plutea-ntr-acest imens senin

Şi n-avea aripi să mai zboare!

Şi tot văzduhul era plin

De cântece ciripitoare."

Vara, de George Coșbuc

După ce am reușit să îl conving pe Dev, nu cu foarte mare greutate, asupra orei la care prevedeam că voi scoate drobul din cuptor, după care că îmi va rămâne timp să alerg în gară, luăm împreună cu Marius trenul de 23:15 în direcția Bacău, urmaând să admirăm Ceahlăul mult așteptat.

Somnul din tren este mai mult de veghe. Fiind și noaptea de Vinerea Mare, ne-am bazat pe faptul că nașul are destule păcate de mântuit și că îi putem da o șansă cu iertarea noastră asupra călătoriei fără bilet. Marius avea pregătită și o sticlă cu vin cu care să îl ademenească, dar nu a fost nevoie, bucurându-ne mai târziu doar noi de ea.

Somnul de veghe se întrerupe pe la 4 dimineața, când aveam doar câteva minute ca să schimbăm trenul spre direcția Piatra Neamț–Bicaz. Avem noroc că trenul este punctual și ajungem pe la 6 dimineața în gara Bicaz.

Ajungem în Bicaz și apoi repede și la cabana de la Izvorul Muntelui. Lemn, căldură, lemn și în sobă, trosnind a iarnă, și masa cu bucate din belșug... Dormim somn de voie după "încercata" călătorie, iar voia ne-a fost până pe la 12, când nu scăpăm fără să ne așezăm la masă și să atacăm deja bunătățile: drob, cozonaci, sărmăluțe mărunte și multe, și bune, și mult adorata ciorbă din care Marius nu poate să nu ceară și a doua porție. Toate precedate de o ceșcuță de afinată cu afine adunate din frații Apuseni din vara din urmă.

Drobul meu primește felicitări, cozonacul la fel... Cu cozonacul încerc de fapt să împiedic dispariția tradiționalei rețete de familie, cozonac atât de adorat în trecut încât mi se interzicea – în glumă – să îl dau gurilor străine.

Marius scoate și el din arsenal vinul de Tighina și încingem o partidă de table... pe care nu mai țin minte cine a câștigat-o. :)

Cu mama lui Dev am o discuție pe teme botanice, aflând și eu că din polenul de brândușe, din specia celor ce frumos își înalță movul petalelor din grădina sa, se produce șofranul (cam 1 kilogram din 100000 de brândușe). Îmi mai prezintă Omagul (Aconitum) și "crinii" din grădină. Caut cu privirea, sau mai bine zis cu nasul, parfumul florilor, dar aflu că acei crini sunt de fapt puii de zadă, cum mai este numită zada în zonă. Îmi mai imaginez cum arată înflorite mult lăudatele tufe de floare de colț.

Trandafirii din curte sunt tăiați și fac și eu fac oficiul transportării crenguțelor spinoase spre foc. Ele se răzbună pe mine pentru soarta lor hărăzită focului și mă înțeapă fără milă.

Mai fusesem prin zonă o singură dată, pe fugă, cu facultatea (de geografie) în practica din 2003 și nu  îmi aminteam prea multe amănunte locale.

Sâmbătă la amiază, odihniți și sătui, facem o primă plimbare până la baza muntelui, acolo unde se bifurcă drumul spre Durău, care o ia la stânga cu primele trasee din Parcul Național Ceahlău și care apoi urcă pe poteci printre fagi. Pe drum, salut din mers doi motocicliști și mă bucur pentru drumul de sub roțile lor.

Lumina Învierii mergem să o luăm de la biserica din sat, strămutată piatră cu piatră de pe locul care apoi a fost inundat când s-a dat drumul barajului.

Liniștea și aerul rece, precum și lumânările aprinse cu speranță mi-au dat vestea Învierii cum rar am primit-o. Pentru călătoria aceasta în Ceahlău, nu puțini mi-au spus că sunt nebună că am renunțat să plec la Barcelona. Nu regret nicio secundă alegerea făcută, mai ales că așa m-am simțit mai aproape de mama, în primul Paște cu ea în altă lume...

Admir iasca de pe peretele căbănuței, cu originala-i întrebuințare pe post de raft. Părinții lui Dev, oameni cu mii de kilometri în picioare prin munții noștri, ne spun povești cu hribi și cu mistreți.

Încerc să îmi amintesc măcar câteva dintre numeroasele legende despre Ceahlău, Dochia, Panaghia sau alte personaje locale.

Duminică stabilisem să ne trezim pe la 9 și să urcăm pe Vf. Toaca. Dimineață însă ne sperie un pic faptul că nu vedeam Ceahlăul din cauza umezelii și prelungim somnul. Apoi, Soarele ne încurajează să lăsăm lenea deoparte și să o luăm din loc.

Plătim 5 lei de persoana taxa de parc și pornim agale spre sus.


Salutăm pe rând pe drum Stânca Dochiei, Detunatele și Clăile lui Miron.

Urcăm pe traseul Poiana Maicilor si coborâm pe Lutul Roșu.

Niciun nor amenințător, iar noi facem pe rând popas la fiecare plăcuță educativă din Parcul Natural, și mai învățăm și noi să recunoaștem câte un pitpalac sau altă arătare din frunziș.

De sus, două capre negre ne privesc curioase și tăcute.

Zăpada încă acoperă porțiuni de pe platoul alpin.

Niciun câine nu ni s-a alăturat pe drum, însă sus, la Dochia, am împărțit cozonacul cu un ciobănesc german, foarte prietenos.

Privim Moldova de sus și ne bucurăm de splendoarea ei. Mă gândesc câte suflete și-au schimbat destinul odată cu formarea lacului?

Totusi, Ceahlăul, spre deosebire de alți munți prin care am fost în ultima vreme, încă își păstrează pădurile.

Nu avem vreme să îi traversăm spre Bicazul Ardelean. Nici Duruitoarea nu o salutăm de data aceasta.

Poposim și la Polița cu Crini și acum știu după ce să mă uit.


Pădurea de fag ascunde taine de legendă.

Mi-ar fi plăcut să îmi taie cale o căprioară ca acea care mi-a alergat în copilărie la una dintre primele întâlniri cu pădurea.

Ajungem la căbănuță pe înserat și somnul ne este dulce. Dimineață bem lapte din "cana din decor", înflorată artistic.

- Unde duce drumul din stânga? mă trezesc vorbind, înainte de a vedea indicatroul spre Borsec.

- Pe baraj. Nu ai fost?

- Nu...

Și brusc facem cale întoarsă.

- Păi dacă nu a fost fata pe baraj...

Adăstăm, așadar, câteva minute asupra văii Bicazului, bărăjuită aici, prilej de adunate a miilor de peturi inestetice, căzute din mâini ce dovedesc astfel că nu iubesc natura.

Înainte de a poposi în gara din Piatra Neamț, mai facem un ultim popas la Mânăstirea Bistrița, ctitorie a lui Alexandru cel Bun, cel care își doarme aici cel din urmă somn, a lui Ștefan cel Mare și a lui Petru Rareș.

Zidurile își arată istoria și prin verdele coclit pe ele.

Cu hramul "Adormirea Maicii Domnului" și "Izvorul Tămăduirii", mânăstirea a avut în timp mai mulți ctitori, voievoizi mușatini: Alexandru cel Bun, înmormântat aici, în gropnița bisericii, Ștefan cel Mare, Petru Rareș și Alexandru Lăpușneanu (cel pe care îl știți cu replica din cronica lui Grigore Ureche: "De mă voi scula, pe mulți am să popesc și eu …"). Față de multele alte biserici de mânăstiri pe care le-am vizitat, aici am întâlnit și camera mortuară, gropnița unde își dorm somnul de veci Alexandru cel Bun și soția sa, soția lui Ștefan Lăcusta și doi dintre copiii lui Ștefan cel Mare.

Ne adunăm gândurile și plecâm spre Piatra Neamț. Aici poposim iar ecumenic la Biserica Sf. Ioan de Piatră. În timpul restaurării acestei biserici, separația dintre pronaos și naos, care era o ușă, a fost dărâmată, descoperindu-se apoi un fel de portal de factură gotică.

O alternanță de ocnițe, cu imagini picturale și discuri ceramice, împodobesc biserica, iar ogiva gotică are influențe romanice.

În această zonă, clima fiind mai aspră decât în Țara Românească, unde intrarea în biserică era opusă altarului, în Moldova intrarea se așază adesea pe fațada laterală.

Cum am văzut la Mânăstirea Bistrița, aici, în Moldova, nu se prelungește pronaosul, ci între naos și pronaos se mai așază un spațiu: gropnița. Deși ansamblul pare gotic, decorațiunea este bizantină.

Prin Piatra Neamț, după ce ne luăm biletul de întoarcere, mai facem o tură mică prin târg.

Piatra Neamț a fost numită cândva Sinaia Moldovei, fiind înconjurată de câteva culmi subcarpatice: Pietricica, Cozla, Cernegura (Muntele Negru), Bâtca Doamnei, pe malul drept al Bistriței. Aici se presupune că era vechea cetate dacică Petrodava.

Turnul - Clopotniță este din vrema lui Ștefan cel Mare (1497-1499). La Piatra Neamț, Gheorghe Asachi a investit în prima moară de hârtie din Moldova, în secolul al XIX-lea).

Din păcate, nu e vreme de vizitat Muzeul de Artă, Muzeul de Istorie, cu o colecție bogată din cultura Cucuteni, sau Muzeul de Științele Naturii (și oricum sunt închise că e și luni, și sărbătoare).