După ce în prima zi a anului (2007) m-am cățărat, pentru prima oară în viață, pe pereții cabanei Piscul Negru, din Munții Făgăraș, a doua oară tot niște pereți au trebuit să mă suporte.
Duminică, zi frumoasă cu soare, am dat o fugă până la marginea Giuleștiului, acolo unde între cimitirul Giulești-Sârbi și calea ferată București-Timișoara se înalță ruinele fostei Mânăstiri Chiajna, ctitorită de Nicolae Mavrogheni (1786-1790).
Ruinele (43 metri lungime, 18 înălțime și ziduri groase de 1-2 metri cândva) au înfipte în ele piroane pentru trasee de cățărat. Mânăstirea, care se dorea unul dintre cele mai importante lăcașuri de cult ale secolului al XVIII-lea, decade în urma epidemiei de ciumă de la sfârșitul secolului. După bombardarea de către turci înainte de a fi sfințită, de teamă că va fi folosită ca fortăreață datorită solidității sale arhitecturale, mânăstirea își pierde și turla în urma cutremurului din 1977.
Dacă soarta i-ar fi fost prielnică, mânăstirea ar fi putut folosi ca loc de pelerinaj sau obiectiv turistic comparabil cu Sucevița. La ea au lucrat meșterii care au înălțat odinioară conacul Văcăreștilor, de lângă Târgoviște, astăzi aflat și el în ruină. Încă din 2003, zidurile au folosit ca suport pentru aplicația de escaladă și alpinism a clubului de turism Muntenia.
Dacă ajungi sus pe fostul acoperiș (ceea ce nu e greu de loc), poți lua chiar și un picnic (cum au făcut și cei prezenți acolo) sau, de ce nu, să tragi un pui de somn. Bine, asta și dacă poți ignora mormanele de gunoi din jur, zgomotul trenului ce trece la fiecare 5-10 minute, avioanele ce se pregătesc de aterizare și mai că ți se pare că ar intra în liniile de înaltă tensiune, și zborul ciorilor, cum spunea cineva, marii cât curcanii (și nu exagera prea mult).
Ruinele (43 metri lungime, 18 înălțime și ziduri groase de 1-2 metri cândva) au înfipte în ele piroane pentru trasee de cățărat. Mânăstirea, care se dorea unul dintre cele mai importante lăcașuri de cult ale secolului al XVIII-lea, decade în urma epidemiei de ciumă de la sfârșitul secolului. După bombardarea de către turci înainte de a fi sfințită, de teamă că va fi folosită ca fortăreață datorită solidității sale arhitecturale, mânăstirea își pierde și turla în urma cutremurului din 1977.
Dacă soarta i-ar fi fost prielnică, mânăstirea ar fi putut folosi ca loc de pelerinaj sau obiectiv turistic comparabil cu Sucevița. La ea au lucrat meșterii care au înălțat odinioară conacul Văcăreștilor, de lângă Târgoviște, astăzi aflat și el în ruină. Încă din 2003, zidurile au folosit ca suport pentru aplicația de escaladă și alpinism a clubului de turism Muntenia.
Dacă ajungi sus pe fostul acoperiș (ceea ce nu e greu de loc), poți lua chiar și un picnic (cum au făcut și cei prezenți acolo) sau, de ce nu, să tragi un pui de somn. Bine, asta și dacă poți ignora mormanele de gunoi din jur, zgomotul trenului ce trece la fiecare 5-10 minute, avioanele ce se pregătesc de aterizare și mai că ți se pare că ar intra în liniile de înaltă tensiune, și zborul ciorilor, cum spunea cineva, marii cât curcanii (și nu exagera prea mult).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu