Cipru – primăvara între Europa și Asia

     

Cipru este o reușită combinație de Turcie cu Grecie pe stil englezesc. Și cum eu am în suflet și Grecia și Turcia, iată că le regăsesc împreună pe cele două iubiri pe acest tărâm. Cipru este a treia insulă ca mărime a Europei, după Sicilia și Sardinia. Pe teritoriul său se continuă din zona continentală Munții Taurus (Troodos – 1952 m alt. în Vf. Olimp).

Norii, în zborul lor, mușcă din soarele înveșmântat în nuanțe de portocală... ba aproape că este înghițit de tot spre vest, în timp ce semiluna stă mândră printre puncte aprinse.

Mă obișnuiesc repede cu mersul de-a-ndoaselea, adică pe stânga, așa cum am făcut-o și în Kenya și mai de curând în Hong Kong. Ce îți e și cu englezii ăștia! Conservatori, reușesc să își impună metrica pe unde ajung.

Aerul poartă parfum de flori de lămâi, în timp ce ochii sunt fericiți de culorile macilor, ale leandrilor și ale mării cu care se joacă soarele.

Când nu se joacă soarele, norii pictează peisaje în stilul lui Aivazovski.

 

Cântec de dragoste la marginea mării – Nichita Stănescu

Cu gleznele julite, eu te pândesc când treci
printre rocile țărmului, reci.
Marea se va preface-n păsări străvezii,
câte le-ncap ochii spre ea,
și vor zbura fâlfâind, când ai să vii,
până-n piscul văzduhului cu o stea.

Vor rămâne prăpăstiile și peșterile goale,
peștii vor plesni aerul prăbușit cu cozile,
stârnind margeanele domoale
și corzile.

Uite, epava corăbiei lui Simbad, marinarul
cu un colț se sprijină-n scoicile cenușii,
cu un vârf înjunghie-n mijloc cleștarul,
peste toate punțile aleargă raci vii.

Îti dăruiesc o stea de mare, un crab și un delfin!
Adu-i în spinare până la nisipuri.
Mă voi preface orb și am să vin
cu brațul întins, să-ți mângâi chipul.

Unul dintre locurile liniștite și plăcute în care m-am oprit a fost și una dintre peșterile din stâncile malului de mare.

Este ruta grotelor marine Agioi Anargyroi - Sfinții doctori fără de arginți, Cosma și Damian

Agioi Anargyroi (Greek: «Άγιοι Ανάργυροι», "The Holy Unmercenaries", i.e. saints who received no payment for their medical services), named after Saints Kosmas and Damianos.

http://en.wikipedia.org/wiki/Agioi_Anargyroi

Ca peste tot, îmi place să încerc și minunile gastronomice locale. În satul Pervolia, m-am delectat cu loukaniko (un cârnat pus la macerat în vin), sheftalia, iar ca "întăritor" am încercat Comendaria și Zivania (pe rând :P).

Nu am încercat și nu o să încerc niciodată și nici nu o să înțeleg cum poți mânca așa ceva: amperopoulia. Mi se pare culmea cruzimii... să mânânci așa crudități (puișori neieșiți încă din ou – embrioni aproape). Deși... dacă stau să mă gândesc... cu ce sunt mai presus puii gata iesiți și ajunși la o lună și haliți cu multă poftă în ciorbe, pe grătare sau în salate?

Ciprioții au și o brânză mai specială, de-a lor: halloumi.

Timp de patru zile mă perind prin Larnaka, Ayia Napa și Paphos și mă bucur ceva vreme și de capitală, Nicosia sau Lefkosia, singura capitală europeană împărțită de o graniță.

E vineri seara și am norocul să îmi bucur sufletul cu o slujbă la biserica din sat. Tot satul – tineri și bătrâni – ascultau slujba (Acatistul Născătoarei de Dumnezeu) tăcuți, cu smerenie. Pâinici rotunde (atose) așteptau „să fie primite“ după slujbă.

Dansul ciprioților, asemenea grecilor de teapa lui Zorba, mi se pare ștrengăresc, de copii zburdalnici pe câmpuri înflorite.

Un cipriot își lasă în urmă parfumul de ambră, ca al grecului Bubulinei din Zorba.

 

În timpul dansurilor este obiceiul de a se arunca cu șervețele, așa cum grecii aruncau cândva cu farfurii și cum aruncă, mai nou, cu petale de garoafe.

 

În zona de sud, cea mai căutată pentru vacanţe, deşi vorbesc limba greacă și cultura şi obiceiurile lor se aseamănă izbitor cu ale grecilor, ciprioţilor nu le vor cădea prea bine remarcile în aceste privinţe, pentru că se consideră diferiţi faţă de greci, cu o identitate aparte. Este de la sine înţeles că o comparaţie cu turcii va fi infinit mai ofesatoare.

Există o ranchiună mai mult sau mai puţin făţişă a ciprioţilor greci faţă de invadatorii turci, mai ales că, în momentul separării, mulţi ciprioţii greci alungaţi din partea de nord au fost nevoiţi să renunţe la case, familii şi prieteni.

@intocyprus

Partea nordică, cea turcească, este străbătură de creasta Muntilor Pentadaktylos. Într-o dimineață, iau și eu calea Nicosiei (Lefkosia) și de departe văd steagul Turciei, întins pe versanții munților.

În partea grecească fac o mică plimbare și admir vechiul apeduct roman, casele vechi cu istorii curioase și grupul de statui care amintesc de anul 1974, anul ocupației turcești. În 1974, Cipru a avut un referendum prin care aproape 90% din populație a dorit unirea cu Grecia. Acest fapt a supărat populația turcă, care a cerut ajutor Turciei-mame și care a trimis trupe militare pentru a ocupa nordul.

În 1974, episcopul Makarios, pe atunci preşedinte al Ciprului, a avut intenţia să unească Ciprul cu Grecia. Serviciile secrete turceşti au aflat de intenţia lui Makarios şi, în noaptea dinaintea declarării anexării Ciprului la Grecia, trupele turceşti au invadat partea de nord a Ciprului, locuită predominant de turci, instaurând Republica Turcă a Ciprului de Nord şi alungând pe toţi grecii. Cei din sud au reacţionat în acelaşi fel şi i-au alungat în nord pe toţi turcii. Situaţia s-a perpetuat până în zilele noastre. Actul nechibzuit al lui Makarios a declanşat aşa-numita „criză cipriotă“. Republica Turcă a Ciprului de Nord e recunoscută de Turcia în prima săptamană de la înfiinţare.

@wiki/Cipru

Cum am și pașaportul la mine, nu ratez ocazia de a trece și granița dintre cele două regiuni. Și nu îmi pare rău (să nu mă audă grecii) pentru că partea turcească am găsit-o cu mai mult farmec. Poate și unde îmi amintește de Istanbul. Viza de intrare nu e pe bani și nu se ștampilează pe pasaport, ci pe o foiță atașată, pe care trebuie să o arăți când treci granița înapoi.

Străduțele mici și înghesuite au un exotism al lor. Oameni cu povești le dau viață.

      

Din păcate, încă se văd urmele evenimentelor din 1974...

...atât în zidurile orașului, cât și în inimile locuitorilor săi.

Grecii trec această graniță foarte rar sau deloc, ori doar pentru Dumnezeu știe ce motiv.

Minaretele, un kervansarai din 1001 de nopți și bazarul orientalizează orașul.

Mai aflu că la măgăruș în turcă se zice eșec.

Choirokoitia (descoperită în 1937) este cea mai veche așezare de pe insulă și una dintre cele mai vechi din Europa (și Asia, dacă luăm în considerare că din punct de vedere geografic Cipru e mai degrabă în Asia, decât în Europa). Vechea așezare neolitică (10500 î.Hr.) păstrează urme precreștine și creștine, pe aici purtându-și pașii și Sf. Pavel (45 î.Hr.) și Sf. Barnabas. Denumirea s-ar traduce prin comunitatea porcului.

Denumirea de Cipru se trage de la bogăția în zăcăminte de cupru. Cu 2000 de ani î.Hr. se descopera pe aceste locuri cuprul. În acele vremuri, insula era foarte împădurită, dar pentru a putea exploata mai bine minereul s-au făcut despăduriri masive, azi aspectul insulei fiind unul arid, chel. Prin secolul al XVII-lea exploatările sunt abandonate.

În 2010, geologii descoperă mari zăcăminte de cupru, de aur și de argint.

Cipru s-a format printr-o erupție vulcanică ce a avut loc acum circa 19 mil. de ani, astăzi fiind divizat în cinci regiuni geografice: una de coastă (7800 km), una de dealuri, două montane – Throdos și Kerinia, și una de câmpie, dintre cei doi munți.

Cipru este considerat al doilea loc în lume al originii culturii viței de vie, după legendara Persie din vremea regelui Shiraz. Se spune că o nefericită fată de împărat a fost căsătorită cu un bărbat pe care nu îl iubea. De tristă ce era, a vrut să se sinucidă. Dar cum nu a vrut nici să se spânzure și nici nu a avut curaj să își înfigă un cuțit în inimă, s-a hotărât să se înece. Coboară în beciurile palatului pe unde știa că își are cursul un râu. Ajungând aici, trece pe lângă niște butoaie unde zăceau niște struguri. Acestea începuseră să fermenteze și să își lase un suc aromat. De sete, fata gustă din acestă licoare. Dar pe dată toate tristețile ei trec și se umple de fericire. Vinul era cel care i-a dat această stare. :) O altă legendă este legată de Orientul Îndepărtat.

De pe jos adun niște roșcove. Știam de dulceața lor din călătoria din Egipt. Îmi plac. Sunt uscate și dulci. În maghiară am aflat că la roșcove li se spune pâinea Sf. Ioan, iar în Asia roșcovul este unul dintre cei trei copaci considerați sfinți (pe lângă măslin și smochin). Numită și dulcele săracilor, roșcova am gustat-o în copilărie în siropul de tuse pe care ni-l dădeau mamele cu lingurița. Primele filme color erau nuanțate tot cu ajutorul soluției pe bază de roșcovă.

Ciprioții sunt un amestec de turci cu greci, armeni și libanezi, cărora li s-au alăturat englezi și ruși (imigranți). Cipru are două limbi oficiale: greaca și turca.

Cel mai mult mi-a plăcut sătucul Lefkara, sătuc care l-a fermecat prin 1491 și pe DaVinci. Modelul cusăturii de mai sus îi poartă numele. Artizanilor locali le-ar fi comandat artistul fața de masă pentru altarul Domului din Milano.

Urme de conviețuire greco-turcă sunt la tot pasul. Balcoane închise lângă balcoane deschise uimesc prin vecinătatea celor două nații aprige.

O veche bisericuță încă mai ține slujbe, iar eu mă întreb de ce pe ușă a ei este sculptată o maimuță.

Orășelul îmi vine adesea în minte când citesc și recitesc din Kazantsakis. Cipru mă duce adesea cu gândul la geografia și arhitectura Cretei.

De Cipru este legată și legenda nașterii zeiței Afrodita. Unul dintre cele mai frumoase tablouri pe această temă este cu siguranță și cel mai cunoscut, cel al lui Boticelli, pe care l-am și văzut în primăvară la galeriile Uffizi din Florența.

De Afrodita și de Adonis este legată și legenda anemonei.

Ultimii pași îi înșir în Larnaka, unde am întâlnit și cei mai mulți români.

O colonie de flamingo zărită în drumul spre aeroport mă desparte cu greu de Cipru.

θα ακολουθήσουν!

Miercurea fără cuvinte – Cu albine

@Miercurea fără cuvinte

Pe lângă Crai și prin cetăți

No, atâta ne-am căznit să merem în Crai, până ce ploaia ne-o biruit!

Izbutim să ieșim din București într-o vineri, la ceas de seară, cu umbre de soare în orizont, prin spice de grâne, și tăind câmpurile în lung și în lat. Traversăm viitoarea autostradă, admirăm macii și păsările câmpului și luăm calea Zărneștiului.

Oprim cum ni-i obiceiul la brânzoaicele de la Comarnic, luăm și o pâine pe vatră, niște cârnați, slănină (slană adevarată), ceva vin, iară ceapa, usturoiul de grădină și brânza de oaie vin la pachet, de acasă.

 

Ajungem pe seară tot la Dode, acolo unde cu fetele vesele am adăstat și după cele câteva ore de schi din iarna aceasta. În aceeași clipă batem la poartă împreună cu Tea și cu Leuștean. Ce veselă revedere, cum altfel ar putea fi, cu draga mea prietenă? După ce vara trecută mi-am petrecut-o cu ei, nicio clipă împreună nu poate rămâne neîncoronată cu zâmbete și cu amintiri de pus în „rucsac“.

Seara e lungă, vinu-i bun, grătarul binevenit, iar ploaia e și ea alături de noi, ca o amică așteptată după caznele plămânilor din orașul îmbâcsit.

Dimineața, alături de cafea, avem iară parte de o surpriză. Dacă în iarnă am găsit pe farfurie câte un tiramisu, acum o prăjitură veselă cu mac aștepta pofta noastră. Bunica Dode ne-a făcut o delicioasă surpriză. Noi știm unde vom reveni și altă dată la poale de Crai, în caz că nu mergem în creștetul lor!

Strângem tabăra și luăm calea Plaiului. Eu sar în mașina bănățeano-oltenească și murmur cu Tea cântece de munte. Mai oprim să mai mângâiem câte un cal sau să mai descântăm muntele să îi zboare norii.

Nu știm unde vom pune corturile, dar ne facem curaj de un super-prim traseu: Șpirla!

Plouă, nu plouă, plouă, nu plouă... Pentru moment, aceasta este o alegere mai bună decât a sta pe loc.

În drumul nostru, mai deplângem câte un copac doborât, numărându-i anii, mai mângăiem un pui de câine sau ne mai ferim de coarnele vreunei vaci ori taur.

     

În apropiere de Șpirla ne întâlnim cu un semeț om al muntelui, pe care îl recunosc numa' după grai: îi domnu' Stolojan! Îmi amintesc că prin 2002, în drum spre Poiana Stânii, m-am întâlnit cu Petre Roman. :) Nu spun că întorși în Plai, tăietorii de lemne nu ne întrebau dacă ne-am întâlnit cu ursul, ci dacă ne-am întâlnit cu Stolojan. :P

Însă ceața nu ne lasă să vedem Craiul. Muntele se ascunde de privirea noastră ca un copil timid.

Ne întoarcem printre picături de burniță în Plai, unde ne consolăm cu niște ciorbe, vin fiert, pastramă de berbecuț și papanași. Yammmm!

Suntem martori și la o nuntă mai altfel, prin ploaie torențială, cu zâne și vrăjitoare. După binecuvântare, mirele ia mireasa și fug prin pădure.

Noi punem cortul înainte de a se întuneca de tot și de a începe ploaia mai cu vrednicie.

Noaptea, Irina mă trezește când lângă cort sosește ursul-cu-talangă. Nu erau decât niște cai. Hai, întoarce-te pe partea cealaltă și culcă-te la loc. Zi un Tatăl nostru și visează frumos.

Dimineața, dar nu foarte de dimineață, ne hotărâm să ne întoarcem cu spatele la ploaie și să plecăm între zidurile cetăților de apărare. Nu se poate să trecem prin Zărnești și să nu ne pupăm și cu Ciprian. Ne povestește despre găinile sacrificate de Bandit (câinele malamut) în numele rasei sale și stabilește trasee ascunse, descoperite în zile cu soare cu Tea și cu Mircea.

Pornim spre Sighișoara, urmând să oprim pe unde nu am mai oprit (cel puțin eu, numită un fel de șef de trib, nu că mi-ar displace). Culegem niște soc, după care oprim la Șinca Veche. Sigur vă amintiți de câte ori v-am mai repetat acest toponim.

Mănăstirea rupestră Şinca Veche este un vechi lăcaş de cult, aşezat în cotul format de Munţii Făgăraş şi Perşani. Lăcaşele de cult au fost săpate în piatră în urmă cu 7000 de ani şi se presupune că iniţial au aparţinut aceleiaşi civilizaţii care a întemeiat Templul Alb din Insula Şerpilor.

sursa: Adevărul

Locul asta îmi întărește dorința spre studiul arheologiei. Dacii au avut aici un loc prielnic de existență și spiritualitate.

Ceea ce am simțit aici, înlăuntrul meu, nu am mai simțit decât în Munții Buzăului, în celălalt loc plin de spiritualitate și de mistere rupestre.

Lăsăm misterele în urmă și pornim mai la vale, spre Făgăraș. De câte ori am trecut și pe lângă poarta acestei cetăți!

Salutăm eșafodul și urcăm spre ziduri. Nu implorăm îndeplinirea dorințelor fântânii din curte.

Călcăm pe urme de Mihai Viteazu...

...și de deținuți politici în sistemul comunist.

Soarele ne luminează calea.

Transilvania ni se întinde la picioare, cu regret că nu am mai prins salcâmii din alți ani înfloriți.

Verdele ăsta îmi face dor de verile copilăriei de la țară, de bunici, de jucat printre vii, de ascuns după fântână sau de cocoțat în cais.

Pentru că ziua încă mai are licăr, mai oprim pe drum la o necunoscută: Rodbav.

Căutăm tainica-i intrare și nimerim în iarba până la brâu.

Urcăm un deal, iar urcușul îmi amintește un pic și de Cisnădioara, o altă cetate a mea de suflet.

În sat se aud câinii cum latră și copiii cum se bucură de duminică. E joc și hărmălaie.

Vechile ziduri plâng după alte duminici, după alte sărbători. Alte Rusalii erau vesele cândva și pentru ele. Acum se pare că Sfântul Duh s-a îndepărtat de ele.

Alte suflete își dorm trupurile pe deal, la marginea zidurilor, veghiind asupra urmașilor.

Singur, turnul se încăpățânează să rămână drept, deși ceasul său a încetat demult să mai măsoare timpul.

În mintea mea fac scenarii de genul cum era pe aici odată. Eu am numai poezie în minte și în suflet, dar probabil că e mai mult dramă decât huzur.

Așa tristețe am întâlnit cândva și la Apold...

...dar pesemne că multor astfel de biserici nu li s-a mai trecut de mult pragul cu flori.

Florile singure cuceresc acum zidurile.

Ploaia parcă picură lacrimi de dor, prin gene de soare.

Luăm iară calea Sighișoarei, cetatea mea, a tinereții mele, a iubirilor mele, a studiului meu de diplomă pentru licență.

Sighișoara ne întâmpină cu ploaie nervoasă, în rafale, dar asemeni Anei lui Manole nu ne dăm în lături (peste tot sunt numai lătúri...) din calea furtunii.

Ne cazăm la ultimele două căsuțe libere din campingul pe care îl știam de odinioară, lăsăm bagajele și ieșim la plimbare. Parcă nicicând Sighișoara nu fu mai frumoasă, la miez de noapte, în miez de ploaie și cu străduțele numai pentru noi.

Cimitirul din deal, locul meu de reculegere, este închis. Revenim dimineață să îi recitim pietrele funerare și să ferim melcii ieșiți și ei la plimbare prin iarba udă.

Dimineața nu e ca seara și cetatea este acum plină de lume, dar nu așa cum era la Festivalul Medieval, la care nu am mai fost de ani, după cum mi-am promis. Vreau să regăsesc colțurile Sighișoarei, dezvăluite numai mie.

Cimitirul ăsta chiar e „tinereții mele“.

Ce Pere Lachaise? Ce Bellu? Sighișoara!

Salut Sighișoara și o las pentru Viscri, alt loc bătut cândva și regăsit cu dor. Două motociclete BMW cu ataș nu ne așteaptă să ieșim din cetate și să le studiem curioși. Curcanul se înfoaie când îi fluier, iar barza stă într-un picior în cuibul din coșul casei.

Drumul de la Bunești până la Viscri e la fel de prost, dar la fel de pitoresc.
     

În turn încă miroase a slănină.

O poartă e posibil să nu își mai amintească vremea în care s-a deschis ultima oară sau de cine i-a trecut pragul cândva.

Viscri are totuși noroc cu fondurile pentru conservarea patrimoniului.

Scrutez cu privirera orizontul, încercând să descopăr noi turle ne urcate încă.

Vara abia începe, iară locuri noi de (stră)bătut mai are Transilvania, Slavă Domnului!

Ordinea în sat se păstrează și acum, după ani, sașii fiind un exemplu demn de urmat.

Cum omul harnic își face iarna car și vara sanie, de ce nu ne-am cumpăra și noi niște ciorapi groși de lănă ori niște șoșoni din pâslă?

Lăsăm copiii în leagănele copilăriei și ne îndreptăm spre Rupea.

Ne bate un gând să nu ne întoarcem prin Bunești, ci să o luăm înainte, spre Dacia, însă un sătean ne sfătuiește să o luăm pe același drum care „îi prost, dar mai putin prost. Alălalt are mai multe găuri.“

Firul verii se înalță spre nori, iar noi nu am nimerit intrarea în cetate. Ne consolăm că poate era închisă și plecăm mai departe spre Feldioara, spre o nouă descoperire.

Mai întâi batem la poarta bisericii din sat, dar poarta nu își deschide zăvorul pentru noi.

Doi săteni ne sfătuiesc să urcăm până la cetate sau până la ce a mai rămas din ea.
    

Zidurile teutone le-am zărit prima oară din tren, în drum spre Sighișoara, cu ani și ani în urmă (să tot fie vreo 12).

Urcăm dealul, pe lângă tufele de izmă sălbatică.

Bucurie și tristețe mă cuprind când ajung la zidurile distruse mai mult de oameni decât de vreme.

Tristețea locurilor îmi aduce aminte de o poezie:

Trage-ți oblonul
de Octavian Goga

Ascultă, copile, ce-mi spune viața:
De-a pururi în umbră să torci al tău gând,
Când simți în pleoapă o lacrim-arzând,
Ia seama la vreme și acopere-ți fața,
Să nu fie ochi să te vadă plângând.
Alături cu alții te-nșiruie-n horă
Și lumii plătește-i cu ce-i ești dator,
Fă-i patimei tale din zâmbet zăvor,
Tăcerea să-ți fie statornică soră,
Să nu știe nimeni ce rane te dor.
Iar noaptea când cade și ceața se lasă,
Tu trage-ți oblonul, să n-ai mărturii,
Și-atunci sub tavanul ascunsei chilii,
Despătură-ți taina ce-n suflet te-apasă,
Stropind-o cu lacrimi de ceasuri târzii...

Așa îmi pare că Transilvania își linge singură rănile... Oare tot de sași e nevoie ca să renască?

Mai oprim pentru popasul de prânz-cină la Sinaia, la cei doi minunați prieteni cu care am început călătoria.

Ne luăm rămas bun de la Tea și Mircea și cum nu vrem să ajungem repede acasă, mai oprim și de data asta la Florești. Ajungem când lumina mângâia mai alene zidurile.

Apoi, seara ne amintește să o luăm din loc.