Dana, una dintre motociclistele pe care le admir tare mult, vine cu propunerea de a merge la întâlnirea moto-rock din Veliko. Hmmm! Nu stau mult pe gânduri și, deși motorul meu nu e încă pregătit de drum, încalec și eu în șaua căluțului Danei.
Ne întâlnim pe la 8 dimineața și eram aproape sigure că vom merge singure la drumul mare. Dar în timp ce adăpam calul, se mai adună câțiva călători spre aceeași direcție și facem o mică gașcă.
Bulgaria nu se dezminte și este la fel de primitoare ca de fiecare dată.
Drumul este un pic deviat din cauza unor lucrări, motiv să mă îngrijorez când văd poliția pe drum.
Niște căprițe stau frumos aliniate și așteaptă să trecem noi, nu ca vaca din povestea de demult.
La Veliko ne-a luat ceva până am nimerit intrarea spre locul desfășurării faptelor. Se ieșea din oraș și se ocolea, nici acum nu știu să spun cum, până ajungeai pe sub pod, apoi pe lângă gară și imediat erai în pădure.
Motocicliștii români au beneficiat de intrare fără plată, ba chiar au fost invitați să afișeze drapelul național (românesc).
O repet: în nicio țară nu mă simt ca acasă așa cum mă simt Bulgaria.
După un prânz copios (evident că tot la Tempo) și după câteva minute bune de nehotărâre (a mea... sau ale mele), plec mai departe, în altă șa, de data asta a unui VFR (al lui Mihai), alături pe drum și de Irina și Oana. Ascultăm sfatul Danei si ne îndreptăm către Pasul Troian.
Din păcate, pentru că suntem pe fugă și trebuie să ajungem până în Serbia, nu avem timp de vizitat orașul Troian. Dar intenționez să vin în propria șa pe aceste locuri, mai la vară, mai ales că am ce vedea.
Peisajul este o contopire de Transfăgărășan cu Transalpina, ba chiar cu Păltinișul, pe locuri.
Fetele simt plăcerea curbelor și o iau înainte, iar Mihai îmi oferă surpriza și oprește fără să îi cer eu ca să fac fotografii. Mai rar așa ceva! :)
Nu întâlnim pe nimeni tot drumul, însă hărmălaia păsărilor este hazlie. Aud și primul cuc.
În aer e miros de soc, de sâlcăm și chiar și de liliac.
Câte un vultur solitar ne zboară pe deasupra.
Drumul este cam rup, cam rău prin unele tronsoane, dar și așa are farmecul lui.
Kozya Stena mi-a făcut dor de o tură de munte la picior.
Pe coama muntelui este un monument, ca un arc de triumf. Nu văd decât 1878.
Anul mă duce cu gândul la războiul ruso-turc.
Nu prea îmi vine a crede că pe aici s-au dat niște lupte. Ba chiar în apropiere este și vârful Botev, botezat după poetul revoluționar, ucis prin zonă.
Și Dana îmi povestea că va veni pe aici cu cortul. Ai dormit vreodată învelit de Calea Lactee?
Până atunci poate se coc și afinele.
Admirăm cât admirăm și plecăm mai departe spre Sofia.
Nu am cercetat toponimia Troian-ului, dacă are sau nu legătură cu celebrul cal. Probabil că nu. Aha, cum bănuiam, vine de la Împăratul Traian. Se pare că pe aici a venit împăratul când a făcut combinația cu Decebal de am reieșit noi, românii.
Soarele mai încearcă să ne impresioneze cu ultimele puteri din zi.
Ne și plouă un pic...
...atât cât să se poată naște un curcubeu.
Avem și de aniversat: VFR-ul împlinește 100 000 de kilometri.
Se întunecă și noi nu găsim unde să rămânem peste noapte.
Ezităm un pic și până la urmă trecem granița. Vameșa este drăguță și nu ne pune să ne dăm căștile jos. Ieșim din Bulgaria în jur de ora 23 și ajungem în Serbia pe la ora 22. :P
Dormim într-un hotel la graniță, plin cu tiriști, dar fără zgomot de tocuri și scârțâit de paturi în miez de noapte.
A doua zi avem somn de voie și abia dacă ne urnim pe la ora 11, după cafele și mic dejun.
Plecăm spre Valea Timocului pe drumul ce trece prin Nis.
Am intrat în Serbia pe la Gradina și am urmat traseul Dimitrovgrad–Pirot–Bela Palanka–Nis.
Traseul se suprapune Văii Nisava, care izvorăște din Bulgaria și se varsă în Serbia în Juzna Morava.
În drumul său formează și frumoase canioane.
Pe la amiază ajungem și la Nis. Nis este al treilea oraș al Serbiei, după Belgrad și Novi Sad.
Fetele rămân la un suc și eu fac repede o tură de cetate.
E ziua de Rusalii și bag seama că și ei țin cont de asta, majoritatea fiind ortodocși.
Pe malul râului era un talcioc cu tot felul de ace, brice și carice.
Nis este locul nașterii lui Constantin cel Mare, întemeietorul Constantinopulului, Istanbulul de azi.
Plecăm mai departe în direcția Knjazevak.
Pe cei aproape 200 de kilometri cât mai avem până la Drobeta locuiau în trecut și dacii.
Valea Timocului este un teritoriu în care și azi locuiesc multi români, mai bine zis vlahi.
Citisem acum ceva vreme niște impresii despre o plimbare prin zonă și de atunci tot visam să ajung pe aici.
Cu cât ne apropiem de România, cu atât oprim mai des.
Ne gândim dacă am avea vreme să facem Valea Dunării pe malul sârbesc și apoi pe cel românesc, dar timpul nu este câștigător de data aceasta.
Mergem înainte spre Porțile de Fier.
Nu oprim nici la Kladovo, însă vara abia a început și eu mai am o plimbare îndelung visată în Serbia, la Guca, la festivalul de bună dispoziție cu trompete și tobe. :)
La vamă trecem iară cu casca în cap. Mulțumim vameșilor care iubesc motocicliștii! :)
Soarele se îneacă în Dunăre, iar Porțile se închid în urma noastră.
Oprim și încercăm o ciorbă, eu alegâand-o pe cea de pește.
Facem un tur de port...
...și de Drobeta.
Nu îmi aminteam de acum vreo zece ani când am fost prima oară prin zonă decât de Turnul de apă, un fel de Foișor de Foc.
Dormim doar trei ore, după o seară prelungită cu chef până spre ora 1. Pe la 4:30 se dă trezirea. Impropriu zis trezirea căci țânțarii ne-au mătrășit toată noaptea. La 5:30 suntem deja călare pe drum.
La Horezu facem o regrupare și fetele decid să ajungă mai repede acasă, iar eu cu Mihai să mai rătăcim prin zonă.
Oprim mai întâi la mânăstirea brâncovenească.
Căutăm apoi și Mânăstirea Arnota, însă ne întoarcem pentru că am fi avut de mers 6 kilometri pe un drum mai nedrum.
Satele vâlcene sunt deja pline de vară. Cireșe stau agățate pe marginea drumului în pomii ce ne stârnesc pofta.
Mi-ar fi plăcut să mai văd țăranii în zi de sărbătoare în port tradițional, dar probabil că sunt eu prea nostalgică.
Oprim la Mânăstirea Bistrița.
De la Râmnicu Vâlcea ocolim Dealul Negru prin Curtea de Argeș, adică pe drumul pe care trebuia să îl fac în vara în care am ajuns pe Transfăgărășan.
Salutăm și trovanții de la Costești.
Mi s-a facut dor și de Buila - Vânturarița, din depărtare.
Câțiva BMW-iști din Cluj trec în gașcă pe lângă noi.
Trecem și pe sub calea ferată Râmnicu Vâlcea–Curtea de Argeș, una dintre "capodoperele" inginerilor-constructori ai lui Ceaușescu. Când mă gândesc că niște motocicliști au mers pe acolo, mi se face rău... de înălțime.
Caut Iezerul în depărtare, dar nu îl găsesc. Vâlcelele Argeșului sunt verzi, pline de vară.
O iapă cu un mânz dau și mai multă emoție peisajului.
Ca orice plimbare se pare că și aceasta a fost cam scurtă, deși am adunat vreo 1300 de kilometri.
Pe curând, la drum!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu