Pe urme de muschetari, într-o zi de martie, ajung prima oară la Paris. Exact atunci când a fost concertul Rammstein, motivul de drept al inițierii în tainele Parisului.
Turnul Eiffel își înalță timid vârful peste acoperișurile orașului.
O plimbare pe Aleea Teilor mă îndreaptă către Luvru.
Nu o vizitez pe Gioconda, ci respir orașul din afara zidurilor.
Până și „griul de ploaie“ este altfel în Orașul Luminilor.
Nu mă mir de ce Parisul a fost ales ca „acasă“ de o mulțime de români, precum Cioran, Eliade, Ionesco, Brâncuși, Enescu, Tzara, iar pentru majoritatea dintre ei și ca „loc de veci“.
Notre Dame mă privește cu sobrietatea-i clasică. De fapt, gotică.
Îmi plac contrastele locurilor.
Nu am înțeles de ce copacul de lângă mormântul lui Jim Morrison este plin de ciungă mestecată.
Însă am înțeles de ce se află prin mormanul de flori și o sticlă de alcool, venindu-mi în minte Alabama Song.
Nu mă miră nici că cei mai renumiți „adormiți“ își duc somnul în Pere Lachaise. Cimitirul este unul dintre cele mai „bogate“ locuri de repaos de pe Pământ.
Și am ghicit că mormântul în formă de obelisc nu poate fi decât al lui
Champollion, cel care a descifrat pentru prima oară enigma hieroglifelor. Ce
ambiție pe el!
Unul dintre cele mai vizitate morminte la Pere Lachaise este și cel al lui Oscar Wilde.
Unii au iluzia că slovele scrise de ei pe mormânt sunt citite de scriitor, așa cum l-au citit și ei, probabil, pe Dorian Gray.
Apollinaire își doarme și el somnul cel veșnic în grădina aceasta.
Și Enescu își cântă vioara în cerul din Paris.
Din păcate, exact în zilele vizitei mele la Paris atelierul lui Brâncuși era închis. Motiv de revenire la fața locului. ;) Altfel, intrarea este liberă, atelierul fiind deschis între orele 14 și 18 (este închis marțea). La Centrul Pompidou poți descoperi și un film realizat de artist dansatoarei Lizica Codreanu. Cine a fost Lizica Codreanu?
Centrul Pompidou a fost pe sufletul meu. Intrarea este 13 euro pentru o zi.
În acest muzeu avantgardist i-am admirat pe Picasso cu Acrobatul bleu, pe Georges Braque și m-am îndrăgostit de stilul fauvist și prin intermediul lui Georges Rouault. M-am reîndrăgostit de Juan Miro și mi-am deschis curiozitatea de a îl citi pe Andre Breton.
I-am admirat fotografiile lui Eli Lotar și am aflat că este român, ba chiar fiul lui Arghezi.
Dar cum ar trebui să fii în catacombe? Liniștit!
Se pare că în subteranul Parisului sunt mult mai mulți locuitori decât în Parisul de deasupra.
În acest osuar cineva a stivuit oasele a vreo 6 milioane de oameni.
Vremea este în ton cu tematica plimbării de astăzi. Prin ploaie îi vizitez și pe întelepții din cimitirul Montparnasse.
Simone de Beauvoir și Sartre își dorm somnul împreună, continuând frumoasa lor poveste de dragoste, nu întotdeauna monogamă.
Brâncuși odihnește și el în acest cimitir și probabil că aici îi va fi
veșnicia. Personal, nu cred că este posibil să fie aduse osemintele la Hobița.
Mormântul lui Serge Gainsbourg are probabil aceiași pelerini ca mormântul din Pere Lachaise al lui Morrison.
Mormintele românilor au tricolorul românesc așezat pe ele. Nu știu cine a avut inițiativa asta.
Și o pisică își toarce somnul de veci în Montparnasse.
Cu greu îl găsesc pe Eugen Ionescu.
Chiar și alb-negru Parisul avea farmec.
Ai grijă pe aleea laterală să nu fi călcat de... cai.
Champs Elyseeul – poate cel mai renumit câmp din lume – mai primește în trafic, uneori, câte o mașină cochetă de epocă.
Ce familiar mi s-a părut Arcul de Triumf. :) De ce oare?
Montmartre mi-a amintit de cosmopolitismul din Barcelona.
Sacre Coeur este rezultatul proiectului ales dintre alte 78, în secolul al XIX-lea.
Am nimerit aici exact la apus.
Din păcate nu am avut când să prind deschis Spațiul Dali.
La fiecare colț (și nu numai) ai tot felul de tentații cochete ce te invită la o cină franțuzească.
La un pahar cu vin roșu am pus la cale plimbarea de a doua zi.
Moulin Rouge își așteaptă oaspeții cu o deosebită discreție la exterior.
După ce am trecut și pe lângă mormântul lui Nijinski din cimitirul Montmartre, am avut curiozitatea să citesc mai multe despre ce a făcut el.
Deși am avut norocul să prind prima duminică din lună la Paris, când intrarea este gratuită, am lăsat Muzeul D'Orsay pe ultima zi. Când muzeele sunt gratuite, e buluc de lume și te uiți mai mult în ceafa altuia decât la operele de artă.
Deși am vrut să îl vizitez în mod special pentru Van Gogh, pentru a cărui artă am făcut o pasiune după ce am citit romanul biografic scris de Irving Stone, am descoperit aici și alte minunății artistice, cum ar fi cele ale lui Gustave Courbet.
Construit într-o fostă gară, Muzeul D'Orsay adăpostește numeroase picturi și sculpturi ale artei universale.
De mulți este considerat, de departe, cea mai valoroasă atracție a Parisului.
Aș fi putut vizita și Casa Memorială „Victor Hugo“, dacă nu aș fi ajuns după ora închiderii. Intrarea este liberă, în caz că ajungeți prin Paris.
Când voi reveni la Paris, voi vizita și Muzeul Rodin. Și pentru acesta îmi pare rău că nu i-am trecut pragul cu pragul minții.
Mi-ar fi plăcut să văd mai multe creații ale acestui Michelangelo parizian.
O iau la pas către Domul Invalizilor, apoi prin Le Jardin de Luxembourg.
Napoleon este înmormântat aici.
Domul și Partenonul (din Cartierul Latin) le-am lăsat pentru vizita următoare.
...ca de altfel și Muzeul Luvru.
Nu poți spune că în Paris nu găsești și locuri pline de umor.
Mare admiratoare a artei gotice, mi-am hrănit pofta cu vârf și îndesat în Paris cu astfel de elemente.
Nu mi-a plăcut în Paris că la ora 18 (cel puțin în sezonul de iarnă cum am prins eu) parcurile se închid și toți oamenii fac jogging pe trotuarele de după gard.
Am rătăcit o vreme prin cartierul Gradinilor Luxembourg, cu pașii, dar și cu gândurile.
Pe curând, mon ami Paris!
Un comentariu:
Merci pentru plimbarea prin Paris.
Dupa fuga la Adriatica si inapoi ,o trecere la pas pe strazi ,stradute si cimitire ramii cu ideeea marelui muzeu-Paris.
Trimiteți un comentariu