1300 km/motocicletă – Transilvania, Apuseni, Țara Hațegului, Țara Bârsei

Și-am încălecat pe-o șa... și m-am întors acasă după vreo 1300 de kilometri.

Nu știu de ce nu mă potolesc să mai fac planuri sau miniplanuri, că de fiecare dată iese ce vrea Providența. Am tot luat harta și am întors-o pe toate părțile împreună cu Laurențiu, cam singurul pe care l-am găsit cu concediu în aceeași perioadă ca mine și cu două roți dispuse să bată drumurile țării.

Prima țintă a călătoriei a fost Sibiul, unde aveam să fim arto-maniaci. Artmania ne-a prilejuit deci primul popas în inima Transilvaniei, într-o săptămână  aproape numai cu soare.

Pe la 8 reușim să intrăm pe autostrada A1. La Curtea de Argeș mă încumet să merg cu Laurențiu (Honda Shadow) și cu Florin (Suzuki Sauvage), cu care ne-am întâlnit pe autostradă, pe mărețul drum: Transfăgărășanul!. "Hai că poti!" îmi zice Laurențiu și nu trebuie să repete. Mă bucur că am ascultat încurajările și glasul interior. Minunatul drum îl mai făcusem în șa, dar nu de la ghidon. Atentă și la ultimul amănunt de pe șosea, nu prea m-am putut bucura de măreția muntelui.

 

Transfăgărășanul a fost o adevărată piatră de încercare, mai ales că a fost destul de aglomerat (fiind vineri, în toiul verii) și în zona Bâlea abia am găsit loc de parcare, chiar și pentru motociclete. După ce ne tragem sufletele și gustăm o plăcintă cu rubarbăr, încălecam mai departe. De la Cârța merg mai departe numai cu Laurențiu pentru că era musai să ajung la Sibiu până la ora 16.

Sibiul m-a cam dezamăgit în acest an, poate pentru că de la an la an sunt tot mai mulți participanți și nu mai vezi orașul de mulțime.

Nu am apucat să ajung și la concertul celor de la Lacrimas Profundere, care au deschis prima seară de  concert, dar m-am bucurat nespus de Helloween. Îi mai auzisem cu ani în urmă, la București și nici de data aceasta nu m-au dezamăgit. Piața Mare era plină de rockeri veniți în număr mare și din Ungaria sau Bulgaria. Dacă la Kavarna mai mult de jumătate din public era format din români, poate că procentul de participanți bulgari de la această ediție a Artmania este aproape egal. Ce m-a deranjat a fost că la Kavarna românii nu au afișat steagul nostru, în timp ce aici bulgarii îl fluturau în primele rânduri pe al lor.

După glumele nemților și după ce am cântat împreună Future One și If I could fly, ultima fiind și melodia mea preferată, seara a fost încheiată de Tarja. Am fost cam dezamăgită de prestația ei, deși sunt una dintre cei care îi regretă plecarea din Nightwish.

Vocea veselă a fost o întâlnire plăcută, dar zbânțuielile încercat-orientale mi s-au părut destul de dizgrațioase.

A doua zi luăm frumos autobuzul (facem pauză de motor), luăm Calea Dumbrăvii și poposim în satul de la marginea orașului: Muzeul Astra.

Târgul meșterilor populari a adunat și în acest an mulți oameni cu mâini de aur.

Am un educativ dialog cu un domn din Maramu', care îmi prezintă o sticlă cu horincă și o scară de lemn în ea. "Dacă bei, cobori un fustel și horinca urcă." Așa aflu și eu care este treaba cu fusceii și cu hodorii. Îmi mai spune domnul că la el acasă un litru de lapte e cumpărat industrial cu 0,5 lei, pe când el trebuie să plătească 2 lei (adică patru litri de lapte) dacă vrea să cumpere un litru de apă. Concluzia?

Muzeul îl regăsesc cu aceeași nostalgie și bucurie.

Mai am parte de o surpriză cu un angajat pasionat al muzeului care face un mic ghidaj la instalațiile de ulei. Pentru câteva minute sunt parte din poveștile din trecut.

Pe domnul care învârtea roata (olarului) l-am întrebat de câte ori merg ulcioarele sale la apă. Și a început să râdă și să repete retoric întrebarea. "Nu m-a mai întrebat nimeni asta!"

Pe la amiază revin în orașul animat (și) de rock.

A doua seară de concerte se deschide cu Republika, dar pentru mine o pizza a fost mai tentantă decât ei. Oricum, părerea universală a fost că nu prea au avut ce căuta la festival.

Sonata Arctica au fost trupa serii, iar spectacolul din fosta capitala culturală mi-a lăsat impresia că a fost mai frumos și mai animat decât cel din Kavarna.

Lacuna Coil au fost o prezență surprinzătoare. Deși mi-i imaginam mai potoliți, cei doi vocaliști au comunicat bine cu spectatorii.

Nu mă așteptam, dar Cristina mi-a plăcut mai mult decât Tarja.

 

La căderea cortinei peste festival, luna plină tronează pe cerul cu nori gotici.

De la Sibiu plecăm patru, fiecare în șaua lui. Ni se alătură, lui Laurențiu și mie, Vali și Dan, cu câte un Vulcan și un Marauder. Deci, plec la drum cu trei choppere.

Urmăm traseul Sibiu–Axente Sever–Blaj–Aiud, unde ploaia ne face poftă de mâncare. Ploaia domoală devine tot mai aprigă, încât suntem nevoiți să oprim pe marginea drumului, exact în fața unui restaurant.

Norocul nostru că ciorba (una foarte bună, de tarhon) nu s-a grăbit să ajungă pe masă că altfel norul de piatră ne lovea din plin din mers. Deși nu a apucat să mă ude, am tras învățămintele să îmi cumpăr cât mai repede echipamentul de ploaie.

Propun să ne îndreptăm spre Remetea și să lăsăm Roșia Montană ca destinația de maine. Mergem căscând ochii la Munții Trascăului (sau Troscăului cum se amuzau băieții) și nu avem noroc de cazare în sătucul meu de suflet. Mâine este Sfânta Maria și lumea e în vacanță. Iar plouă, dar spre Baru găsim niște camere libere.

Dimineața, cafeaua vine ca bonus cu niște crăițe alături. Ni se cere voie să se deschidă radioul cu manele. Acceptăm ca să nu stricăm cheful omului și zenul nostru și luăm mai repede calea Roșiei Montane.

Dimineața promite o zi cu soare.

Micul dejun îl luăm la Turda, înainte de a ne minuna de imensa salină. Eu o mai vizitasem înainte de reamanajare, prin facultate, poate prin 2002.

Și acum mă trec fiori cu gândul la caznele ce au dus la formarea acestei minuni, cu gândul la caii care orbeau de la atâta muncă în întuneric, învârtind la freză.

Ne îndreptam și spre Cheile Turzii. Deși nu sunt foarte spectaculoase (amicii compara cu Cheile Bicazului de acasă), drumul este șerpuitor și pentru mine plăcută tare partea de macadam. Mai puțin pentru chopperele lor.

Traseul nostru spre Roșia mai poposește pe Valea Arieșului, aiurea, la umbră de codru.

La Albac, părticica asta faină din Apuseni, propun să luăm prânzul la Perla Arieșului, acolo unde în toamnă am avut parte de un festin gastronomic. Nu au ciorbă de tarhon, dar au niște păstravi despre care pot jura ca dimineață încă înotau în Arieș. Plăcinta cu brânză, coaptă pe lespezi, mi-a aburit topcase-ul până la destinație, iar gustul nu va fi uitat.

La Roșia Montană înnoptăm tot acolo unde am rămas și în toamnă, la domnul cu o delicioasă cornată.

Seara ne plimbăm la pas pe ulițele cândva animate de viața românilor, ungurilor și a germanilor prieteni. Trecem pe rând pe lângă școala românească, germană și ungurească. Acum... vântul răvășește deja primele frunze de toamnă.

Azi îmi iau rămas bun de la cei doi parteneri de drum care ne-au însoțit din Sibiu.

Înainte de asta, reușesc să îmi trântesc motorul (de pe loc) de două ori în câteva minute. Poate nu dorea să plece de prin locurile astea?

O ceață lăptoasă se ridică peste vechile cariere de aur.

Vizităm și noi mina romană. Regretasem în toamnă că nu am apucat să pătrund în subteranul ei.

Unul dintre cei mai pasionați ghizi pe care i-am cunoscut vreodată ne plimbă în dialog de la daci la romani și până în zilele noastre.

Tonele de aur scoase în filoane groase de la Alburnus Maior au scos Imperiul Roman din criza de pe timpul lui Traian

Toata familia lucra în mina: soț, soție și copii. O expoziție de fotografii alb-negru ale realității de acum aproape 100 de ani îmi înfățișeaza sorți triste.

Ciudat cum una dintre cele mai grele meserii aducea unul dintre cele mai mici venituri celor ce o practicau și asigurau o speranță de viață rareori peste 40 de ani.

Îmi iau rămas bun de la Roșia Montană și încă mai sper că nu se va da drumul la exploatare.

Îi mai însoțesc pe băieți până la Deva, de unde ei se îndreaptă spre Transalpina, cu Laurențiu cu tot.

La Deva se lucrează intens la drumuri în oraș și mă trec o groază de transpirații până reușesc să ies din oraș. Mai departe cunosc drumul din anii trecuți și tot rememorez călătoriile de pe șaua din spate. Acum, iată, după aproape trei ani de când tot revin în Hațeg vara pe motocicletă, e vremea să fiu eu la ghidon. Mă bucur de drumul întins de la Simeria și până la Hațeg, de curbele de pe Dealul Silvuț și de porțiunea de drum Hațeg–Petroșani de pe care voi face dreapta spre Sălaș.

Și ajung și la Sălaș. Nu aș fi crezut în primăvară că așa voi sosi data următoare. Un buchet de flori de câmp stă pe masa alături de care și în vara trecută am depanat dialoguri cu oameni frumoși.

Mihai lucrează de zor la cabina de duș din lemn de brad și muta cursul râului. Aproape că are o plajă acum în curte.

Îmi las motocicleta sub un măr, la odihnă pentru vreo două zile.

Laurentiu ajunge și el pe la miezul nopții, dar pleacă a doua zi spre Orșova.

Înca o dată mă îndrept spre Cetatea Colț și de data asta și ajung.

Cât iubesc verdele de Hațeg! Și cerul de Hațeg!

Și murele de Hațeg!

Din păcate, cetatea este și mai dărâmată ca acum trei ani.

Ne întoarcem cu autostopul de la cetate.

Pe seara, regăsim în ocol doi austrieci veniți pe biciclete tocmai de la Viena.

Veseli nevoie mare, cei doi se întorc acasă după două luni de biciclit prin Europa.

În cele trei zile gătim paste cu brânză (de la oile din sat), pe foc de lemne, iar austriecii fac pizza pe vatră.

Laurentiu îmi face o surpriză, inițial mai puțin plăcută, apoi de foarte bun augur. Mă înștiințează că mă voi întoarce singură spre casă pentru că nu mai poate să se întoarcă la Sălaș. Mai întâi cu teamă, mă uit pe hartă și aleg drumul prin sud, pe Valea Jiului, dar apoi mă gândesc că aș putea să o iau prin nord și să împart drumul în două. Așadar, mă întorc la drumul Hațeg–Sebeș, trec iară prin Sibiu și mă opresc la Brașov.

La pauza de benzină de la Cârța întâlnesc doi transalpiști germani, din Hamburg. Le recomand să urmeze drumul spre Cheia, iar spre mare să ia drumul Călărași–Silistra.

Unul dintre ei îmi arată cu ce s-a ales pe aripa-față din călătoria de anul trecut din Gaza.

În ziua următoare plec spre Cheia ca să o salut pe Tea. Dar nu știu de ce eu îmi plănuisem ceva, pentru că Tea reușește foarte ușor să mă convingă să mai stau o zi. "Cum să te întorci sâmbăta acasă?" Tentația este însuși Ciucașul.

Pe Valea Berii (fără bere) avem noroc de un camion care ne duce până la cabana Ciucaș. Vreo douăzeci de motocicliști ne depășesc entuziaști.

Îmi amintesc de câte ori am venit în Ciucaș și ba o ploaie, ba un fulger, ba un vifor de iarnă m-au oprit să îi văd frumusețile.

Acum mă mir de frumusețea lui văzută de sus și imaginez poveștile fiecărei pietre ciudate.

Tigăile, Babele la sfat, Gemenii, Turnul Goliat... câte legende poartă Ciucașul!

Afinele ne fac poftă și nu le cruțăm.

E prima oară când Ciucașul mă primește cu căldură (la propriu).

 

Acum, cu greu îmi vine să mă întorc în lume.

Un mac, probabil ultimul pe care îl culeg cu aparatul anul ăsta, stă la marginea drumului.

Cabana Ciucas s-a reconstruit. Arată ca o navă spațială, dar ospitalieră cu oamenii muntelui.

 

Ajung acasă duminică până în prânz. Cu bine! Cu încredere mai multă în mine, cu curaj, cu prieteni adunați de pe drum!