Katatonia, dupa Abigail si Subscribe

Vineri seara, la Casa de Cultura Preoteasa intampinarea era facuta de o “trupa” de jandarmi, echipati ca niste motociclisti gata de drum: cotierele si genunchierele erau gata sa faca fata unui convoi de microbisti nervosi mai degraba decat unor rockeri iubitori de suava muzica gothic metal. In viata mea nu mi-am imaginat ca un pasionat de gothic metal ar fi violent!


Pana sa inceapa concertul, am avut privilegiul oferit de Dordeduca si de organizatorii de la Events sa fiu in randurile presei si sa ii cunosc pe reprezentantii Monitorului de Iasi si de Suceava. Si frumoasa intamplarea caci tocmai ce imi propusesem sa scriu niste impresii pe aici dupa excursia pe care o planific de vreu un an la Iasi in iarna. Mi-am gasit gazdele!


Pe scena au urcat mai intai cei de la Abigail (bine, nu chiar primii: au urcat dupa ce organizatorii au pus la punct amanuntele concertelor), apoi ungurii simpatici de la Subscribe.
Abigail (formati in 1994) – pe care ii ascultam la inceputurilor lor o data cu inceputul perioadei mele de liceu – si-au schimbat pe parcurs compenenta, surpriza fiind de data asta o prezenta feminina pe post de vocal. Timp de aproape jumatate de ora, incalzirea a fost facuta cu brio.


Le-au urmat ungurii simpatici de la Subscribe, o “amestecatura” de jazz, reggae, metal si funk, asa cum probabil intuiam si din frizurile rasta ce le etalau. Topaind si alergand dintr-o parte in alta a scenei, ei au reusit sa se faca frati cu rockerii romani in aceasta seara. Aplauzele au fost in rafele si pletele au fluturat in fumul gros din sala.


Undeva spre ora 21 urca sa despleteasca pletele cei de la Katatonia. Deja nu mai avem voie sa facem fotografii pe scena, desi sunt sigura ca nu asta era dorinta lor expresa.


Trupa suedeza Katatonia s-a aflat la primul concert in Romania. Gazda i-a fost Casa Studentilor – cea de cultura – Preoteasa care vineri seara de pe la 18 a inceput sa se umple de tinerei simpatici si negri. Blugii negri, tricourile negre si pletele negre s-au intalnit din nou cu rockeri de pe taram cu fiorduri, dupa Lake of Tears, Therion si Nightwish, exact in seara lui Sf. Andrei. De incins s-au incins spiritele prezente, nu si cele pentru a caror alungare ar fi fost nevoie de usturoi.


Katatonia s-a nascut undeva in Suedia (la Stockholm) prin 1991. Azi din componenta fac parte: Jonas Renkse (vocal), Andres Nystrom (chitara), Fred Norrman (chitara), Mattias Norrman (bas), daniel Liljekvist (tobe). Melodiile lor au fost “organizate” de-a lungul anilor in 7 albume.
Obisnuita cu festivalurile rock din Europa si de pe continentul de peste Atlantic, in seara aceasta formatia a trebuit sa cante in fata a mai putin de 1000 de spectatori. Dar au cantat cu pasiune si se pare ca publicul a fost in mare satisfacut de prestatie.

Pe cine si unde mai vedem vom afla in curand!

Marele Canion via Las Vegas

Studenta fiind, am avut ocazia sa descopar America printr-unul dintre programele de Work and Travel. Intre descoperirile locale, una a fost aceea a Las Vegasului – paradisul impatimitilor de jocuri de noroc si locul unde se legalizeaza in cateva clipe orice legatura amoroasa. Niste prieteni pe care mi i-am facu in oraselul din Ohio – Amherst – unde lucram aveau sa isi faca plimbarea anuala in orasul din mijocul desertului si nu am putut refuza propunerea lor de a ii insoti, dar mai ales sansa sa vad ceea ce numai in reviste mai vazusem: Marele Canion.

Asa ca a trebuit sa ma despart de aproape 370 de dolari pentru biletul de avion (Cleveland – Las Vegas si retur), cu una dintre numeroasele companii de zbor americane .


Plecam la amiaza din Cleveland – Ohio si dupa un zbor de cateva ore (mai lung decat de la Bucuresti la Londra) ajungem deasupra “orasului luminilor” din State exact cand acestea erau aprinse. Imaginea desertului scaldat in luminile noptii este greu de uitat!

Amicii ma sfatuiesc sa fiu pregatita pentru cand vom cobori pentru 105 grade F. Le explic ca nu imi spun nimic gradele Farenheit, eu fiind obisnuita cu cele Celsius de acasa. Dar acolo am aflat exact ce inseamna. Duminica au fost 107 F = 41 C. Transpirai instantaneu.

Ajungem in aeroportul Las Vegas. Primele masini de mancat bani sunt aici: the slot machines. Ca in statia de taxi nu am vazut in viata mea asa coada. Erau vreo doua sute de persoane asezate in tipicul stil de coada american: in serpentine. Dar mergea repede, cam intr-o jumatate de ora putand pleca spre hotel.



Odata ajunsi la hotel, nici nu ne instalam bine ca amicii pleaca sa piarda niste bani. Nu am vazut asa imensitate de hoteluri ca aici in viata mea. Ne ia o jumatate de ora sa ne gasim camera, cu harta in mana.

Plecam apoi in explorarea orasului. Prima experienta a fost cand ne-am improspatat mintile la Oxigen Bar. Stateai asezat pe scaunul inalt de la bar si - ca la spital - cu furtunul de oxigen in nas, dar cu diverse arome: vanilie, menta, lamaita, scortisoara, etc. Chiar a avut efect, mai ales ca in timpul asta cineva iti facea masaj pe spate sau pe cap. Toata distractia a costat cam 20 de dolari de persoana.


Mergem apoi prin oras cam vreo 9 mile, dupa cum zice prietenul Ron, obisnuit sa isi asigure transportul cu motocicleta. Uimirea pentru mine era la tot pasul. Bani pierduti peste tot. Oameni carora nu le pasa daca pierd 20 sau 500 de dolari dintr-o singura maneta a aparatelor de joc.

Trebuie sa fii foarte atent in Las Vegas daca esti o fire mai vesela. Sunt foarte multe accidente din cauza celor care circula pe strada in stare de ebrietate. Si nu sunt putini acestia. Alcoolul e la ordinea zile in oras, prietenul cel mai bun la distractie. Dar e oarecum un lux sa bei si sa mergi pe strada. Daca provoci un accident, intai vine politia si iti da amenda 450 de dolari, apoi vine salvarea si iti ia nu mai putin de 850 de dolari sa te duca la spital si inca 250 daca vrei sa te duca repede. O zi de spitalizare costa "numai" 1000 de dolari, in conditiile in care ai doar un pat. Daca vrei perna sau patura sau mancare, platesti extra.



Studiez catalogul cu excursii pentru Marele Canion. Aleg un tur de 14 ore cu autocarul. Ron incearca sa ma convinga sa aleg unul cu elicopterul de vreo 2-3 ore, maxim 4, dar eu am fost foarte hotarata. Am vrut sa petrec cat mai mult timp in peisajul candva al indienilor, sa vad pe drum cat mai multe si – mai ales - sa pun piciorul acolo! Asa ca m-am dus singura. Am platit pentru asta 80 de dolari. Pentru n tur cu elicopterul se platea intre 150 si 400 de dolari. Ron imi spune ca "You will lose all the fun!" Pentru mine contea mai mult sa vad natura decat ce lucruri inutile a inventat omul!
Dis de dimineata a trebuit sa ma prezint la autocarul care ii lua pe toti turistii de la hotelul fiecaruia. Eram doar 6 persoane si nu eram sigura ca aceasta era formula in care vom avea aventura sau e doar un autobuz care ne culege de pe la hoteluri si ne duce la alt autobuz. Pana la urma s-a dovedit ca cea de-a doua era varianta corecta.

Ajung la "marele autocar" si mai am de ales intre cateva locuri pe interior sau la geamuri prin care nu pot face fotografii (erau imbinate in dreptul scaunului meu). Asa ca voi sta pe penultima bancheta, singura, putand sa ma desfasor in voie si sa fac fotografii pe ambele parti ale autocarului. Vreau sa scriu impresiile la cald, tot ce ma impresioneaza sa fie pus in cuvinte pe loc, dar peisajele se succed in fata mea si de multe ori raman cu gura cascata. Nu vreau sa ratez nimic. Nu imi ajung doi ochi pentru tot ce e de vazut. Soarele este si el cu noi, vremea numai buna de "expeditie".
Marele Canion este daca nu primul, cel putin in primele 10 obiective turistice pe care NU trebuie sa le ratezi in viata.



Ghidul este in acelasi timp si sofer. E un tip la vreo 50 de ani caruia nu ii tace gura cand conduce. Informatiile sunt valoroase. Ne povesteste despre legalizarea jocurilor de noroc in Las Vegas (1931), ne arata in partea stanga a sensului de mers Sunrise Mountains. Mai aflam ca Las Vegas-ul este cel mai mare consumator de apa si de energie din SUA. Aflat in desert (are cam acelesi conditii geografice ca si Cairo), orasul este intr-o continua dezvoltare. Hotelurile imense sunt construite in mai putin de un an. Profiturile sunt impresionante. Un muncitor in constructii castiga pe an 130.000 dolari (Ron imi spunea ca e foarte periculos, insa, ca anul trecut un muncitor a murit pe santier pentru ca a depasit greutatea de materiale pe care trebuia sa o care; totul este computerizat.). Las Vegas-ul este al 4-lea oras al SUA ca ritm de crestere. Lunar in Las Vegas se muta 5000 de locuitori.

Facem primul popas de vreo 10-15 minute la Lacul Mead - Hoover Dam, un fel de Vidraru de la noi, dar la scara mult mai mare, pe masura fluviului Colorado. Ii fac o fotografie si ghidului si ii spun ca sunt din Romania. "Very beautiful country. I have been there!" Ma bucur de complimentele aduse tarii mele. Ii adresez aceeasi intrebare obsesiva pe care o adresez aproape fiecarui american: unde este Route 66 si spre marea mea supriza aflu ca voi merge azi pe asfaltul ei. Route 66 este drumul legendar ce leaga Chicago de Los Angeles, strabatand cele mai frumoase si diverse peisaje ale SUA. Cele din
muntii Stancosi - canioanele - sunt cele mai impresionante. Din pacate este adevarat ca numele nu mai este Route 66, ci 40 pe unele locuri.

Alte informatii despre drumul pe care il strabatem e ca prin apropiere sunt diferite specii de serpi (doar e desert), dar si alte animale mai mult sau mai putin periculoase.

Soseaua e libera si lina, numai buna de galopat motocicleta pe acolo. Si unii chiar o fac si ne depasesc autocarul! De o parte si de alta suntem insotiti de specii de cactusi, asa cum ii cunosteam din filmele cu Vestul Salbatic. Ghidul ne mai vorbeste despre mormoni si despre Joshua Tree.
Mai avem cateva ore de mers pana ajungem la Canion si ghidul ne pune un film cu John Whyne. Peisajele din film sunt ca si cele de pe geam. Astept sa apara si aici indienii!



Mergem mai departe pe ruta 93, in apropiere de ruta 40. Ma uit pe harta si vad undeva in sudul statului Arizona, pe teritoriul caruia am intrat dupa ce am trecut de lac, (granita dintre Arizona si Nevada este pe mijlocul lacului), orasul Bagdad. Mai departe urmeaza: Audley Rd. Monte Carlo Road, Welch Rd....
Dupa cateva ore de mers peisajul se schimba. Lasam in urma tufisurile si acum ne insotesc pinii, mult mai mari decat in tara noastra (aici totul e la scara mai mare, pana si natura ). Sunt uimita de multimea de copaci "morti", dar care stau inca in picioare. Multi sunt arsi (poate ca de soare, nu stiu exact), dar nu sunt culcati la pamant.

Ajungem in oraselul Williams si luam masa de pranz tip bufet. Un "bandit" ca in filme ne astepta cu pistolul pregatit. La masa ne intreaba pe toti de unde suntem, prilej sa aflu ca unul din cei cu care impart masa e din Anglia si el sa afle ca si eu sunt europeanca ca si el.Tot aici este punctul de plecare al caii ferate spre Marele Canion - Great Canion Station. Trenuri vechi de peste 100 de ani strabat si azi drumul spre marea minune a pamantului. Un bilet costa 60 de dolari, dar nu stiu ce servicii mai include. Posibil si o masa.

Plecam si urmatoarea 'statie” este la Marele Canion, dupa ce autocarul mai opreste din motive de securitate la Separation Canion (de 3 ori ne-a verificat politia pe drum autocarul).
Trecem pe langa cel mai scump McDonald's din lume, dar la care nu prea vrea nimeni sa munceasca pentru ca salariile sunt standard si angajatii si-ar cheltui toti banii pe benzina, ba ar mai pune si de la ei. S-au gandit sa construiasca niste baraci, ceva gen camin, pentru angajati acolo.



Ajungem la intrarea in Parcul Great Canion si oprim sa platim taxa. Taxele sunt de 20 $/private family vehicle sau 10 $/person. Nat Park Pass costa 50 $ (nu stiu exact ce include). La intrarea in parc este plin. Fiind sambata, americanii au iesit la picnic!

Californian Condors au fost adusi aici in habitatul Marelui Canion cu 12 ani in urma din Sierra Nevada datorita conditiilor de care dispun. Sunt foarte bine protejati. In lume sunt doar 125 de exemplare, din care 42 vietuiesc aici. Toti sunt in captivitate. Cum ii recunoastem? Au capul negru si traiesc aproximativ 40 de ani.


Admirand peisajul Marelui Canion, iti pot trece pe la ureche in zbor corbi mari si negri, nu chiar asa de salbatici. Iti pot manca din palma asemeni porumbeilor din Venetia, asa cum te pot si ciupi de degetele daca nu esti atent. Tot neatentia turistilor hraneste veveritele ce se incumetau pana in rucsacii oamenilor. O fata a pus mana pe o veverita, a luat-o si a aruncat-o, daraceasta tot insista. A venit inapoi! Foarte haioase veveritele si curioase. Un pui de caprioara rataca si el timid pe stanci. Peisajul era salbatic si in acelasi timp foarte populat: roca, vegetatie si animale.
Popasul de unde admiram Marele Canion se numeste Bright Angel si este unul dintre locurile cele mai importante (daca nu cel mai important) din care maretia naturii ti se desfasoara in fata ochilor.

E de preferat sa explorezi canionul calare pe catari. Ei sunt mai buni carausi pe potecile stramte pentru ca au un unghi de vedere mai larg decat cai si sunt si mai supli.

O alta surpriza a fost cand am intrat intr-un magazin de suveniruri construit intr-o casa traditionala indiana. Tot felul de obiecte indiene iti ispiteau banii din buzunar. Imaginativa atmosfera indiana, samanica, ascultand Riders on the storm - Doors asa cum s-a intamplat acolo. Mi-am auds aminte de visele lui Morrison cu samanul.

Vreti sa faceti rafting pe Colorado? Ar trebui sa va grabiti pentru ca locurile sunt ocupate pentru urmatorii 2 ani.
Vad iarasi indicatorul cu Route 66 si sunt de acord ca drumul isi merita numele de legenda, dar nu dau Transfagarasanul pe el!
Imi pare rau ca nu am ramas sa vedem apusul la canion, dar drumul pana la hotel e de cateva ore.


Un turist il intreaba pe ghid daca e adevarat ca in Las Vegas (ca asa a vazut la TV) e un hotel la care se pastreaza o caramida din Zidul Berlinului. Ghidul nu stie nimic despre asta. In plimbarea mea prin oras era un hotel unde se pastrau in jur de 100 de resturi din Titanic. Nu am apucat sa le vad.


Ron vine in camera cu 2 cafele si doua pateuri si imi zice ca l-au costat 140 de dolari. Nu imi vine sa cred si imi zice ca atatia bani a pierdut la jocuri pana i le-a adus.
Duminica dimineata am fost in turnul din Las Vegas si sus erau tot felul de masinarii gen Montaigne Rousse. Un fel de topogan te lansa in gol, la marginea turnului (de 108 etaje) ca si cum te-ai arunca dupa marginea lui in jos, spre oras. Trebuie sa fii chiar nebun sa vrei senzatii din acetea. Am aflat ca acum un an a fost blocat cu cativa oameni in jur de 2 ore.



Ca sa ajungem la turn am luat metroul, un trenulet care circula la inaltimea etajului 2 al hotelurilor. Interesant sa vezi orasul de la inaltimea asta, dar de sus nu ai parte de o imagine tocmai salubra. In 10 minute de doua ori mi s-a lipip guma de mestecat de papuci. Ii spun suparata lui Ron ca in Bucuresti nu mi s-a intamplat niciodata si el imi raspunde ca "fetele" sunt devina. Ca ele fac mizeria asta.

Hotelurile sunt impresionante. Numele lor iti redau chiar atmosfera pe care o inspira: Monte Carlo, Paris, Caesar, Treasure - in fiecare seara aveai parte de un spectacol cu sirene si pirati - in fata hotelului erau doua corabii mari, una alba si una neagra, Luxor – Egiptul era astfel si el in USA, Excalibur (castel medieval). Cel mai rafinat mi-a parut Mandalay Bay, o atmosfera asiatica, thailandeza.



Unul dintre cele mai luxoase si scumpe hoteluri din Las Vegas este Venetia. Arhitectura aminteste exact, in amanunt, de orasul italian. O camera obisnuita costa cam 500 de dolari pe noapte si hotelul nu era tocmai gol. Constructia hotelului a costat in jur de 27 miliarde de dolari si a fost facut cadou de proprietar sotiei lui. Asta din dragoste! Apartamentul sau din varful hotelului are in jur de 2400 de m2.
Asadar, e de ajuns sa vrei sa descoperi America si o intreaga lume vei gasi pe un singur continent!

Zapada peste cetati

Back to Sibiu! Transilvania, cu cetatile ei medievale, a fost mereu o destinatie de nerefuzat pentru mine, iar peisajul hibernal ii da un aer de poveste.



Am capatat un frumos obicei (de la un nou si sper etern prieten) de a imi lua in calatorie presa necitita de peste saptamana, asa ca autostrada nu ma va mai plictisi de data aceasta. Printre stirile pe care le lecturez mai aflu ca progresul cauzeaza avortul fetusilor de sex feminin in India. De cand s-a introdus ecograful, cele care urmeaza sa nasca fete aleg sa curme viata bebelusilor nenascuti inca. Printre randuri, admir rasaritul in oglinda retrovizoare, printre turnuri infumurate si furnale si peste campuri si oite pascand (plecarea este foarte devreme pentru a profita cat mai mult de minunile tarii neaglomerate). Daca data trecuta cand m-am bucurat de calatoria la Sibiu o faceam de pe doua roti, acum am ales confortul unui autovehicul pe patru roti. Ratand Festivalul de Folk Gong, macar ne bucuram pe drum la ceas de diminetata de melodiile lui Alifantis, Baniciu si altii oameni buni cu chitara. Va recomand - daca mai gasiti pe la chioscurile de ziare - editia de colectie Jurnalul National cu cantecele cenzurate in anii negrii.

La revederea cu un mai vechi prieten, acesta imi exclama: "Ce mai faci? Mereu cand intreaba omul de tine esti prin nu stiu ce locatii dubioase!" Remarca nu poate decat sa ma complimenteze. :)

Ploaia torentiala nu ne descurajeaza si ne va insoti pana la "marginea" Sibiului. Apoi, norii vor lasa loc unor raze calduroase de soare.



Padurea cheala de frunze margineste cuminte soseaua. Vascul a luat locul frunzelor greblate de soldati la marginea Ramnicului (Valcea). Il revad cu bucurie si pe el, pe semetul Fagaras, cucerit in cel mai inalt varf de curand. Zapada i-a acoperit deja inaltimile. Muntii ne provoaca permanente planuri de calatorie. Muntii Cozia sunt trecuti pe lista din iarna asta.

Din pacate, pe langa peisaje cum numai in Romania mai gasesti, privirea mai e "atacata" de cate un camion iesit in sant.

Nu ezitam sa oprim pentru "alimentarea" cu traditionalii mici (mari) de la Dealul Negru.

Trecem si pe langa Muzeul Satului Valcean, alt colt de poveste pe care nu l-am explorat inca. Dupa ce lasam Valcea in urma, casele cresc cu un nivel. Ceata injumatateste dealurile cu cat ne apropiem de Cozia.

Cu greu gasim un loc de parcare in fermecatrorul oras de pe Valea Cibinului. Masa de pranz o luam la acelasi restaurant ca de fiecare data cand poposim in Sibiu. Cu 10 lei mananci o portie uriasa de specialitati din Marginime (muschiulet sibian, muschiulet impanat, pastrama - si daca oile nu sunt gustoase aici, atunci unde?) cu garnitura la alegere, iar berea Balea trebuie ciocnita cu prietenii (2 lei/sticla). Ospatarii au fler si spre surprinderea mea unul i-a facut observatie bucataresei cand a pus o portie cam mica. Nu mi-a venit sa cred! Si apoi vin amabili la masa: "Porcul aici?". :)) Ma intreb daca i-a intrebat careva vreodata: "Creier aveti?". Restaurantul il gasiti pe strada 9 mai (Grand Plaza de 3***, dar cu greu veti observa firma), si ajungeti cum coborati din Piata Mica pe scarile din dreapta Podului pe care incercati sinceritatea prietenilor - Podul Minciunilor - dati in strada Ocnei dupa care faceti dreapta si mai mergeti cateva minute pentru a vi se face si mai foame si pofta.

Cu farfuria in dreapta si harta in stanga facem planul pentru duminica, votand traseul si cetatile pe care le vom vizita.



Inainte de concert fac o vizita la Muzeul Brukenthal. Era a patra oara cand ajungeam in Sibiu si nu descoperisem inca comorile Muzeului de Arta. Mi-am reconfirmat inca o data admiratia pentru scoala de pictura flamanda. Pe de o parte m-a bucurat aglomeratia din muzeu, sa vad ca oamenii - si in special tinerii - mai sunt pasionjti de arta. Oare Scorpions sunt cei care au umplut muzeul?

Pana la concertul Scorpions ce va incepe in jurul orei 20, cu clujenii de la Compact la incalzire, mai facem un tur de fotografie pe strazile inserate. Cu urarea "sa avem felinare multe, amplasate unde trebuie" ne luam obiectivele "la ochi". Stradutele si cladirile din alte veacuri, precum si lumina zgarcita ne fac frumoase provocari. O matura din crengi uscate ma tenteaza sa o incalec si sa o testez daca e zburatoare. Nu m-a zburat!

Compact m-au dezamagit. Ciuci parea cam plictisit si mai mult a facut publicul karaoke.

Concertul a inceput cam cu jumatate de ora intarziere (punctualitatea nemteasca nu s-a dovedit de data asta). Piata Mare nu s-a dovedit de data aceasta destul de mare. Peste 20.000 de oameni s-au bucurat de spectacolul "tinerilor" din Scorpions. De neepuizat dupa anii pe care ii au in carca, cei 5 nemti au stiut sa faca un concert demn de laudat. Pe langa multe fredonatele balade "Send me an angel" si "Wind of change", scorpionii au reusit sa ne dezlantuie si cu melodii ritmate ca "Rock me".



Imi dadusem intalnire cu niste prieteni la Hotelul Ramada, urmand sa ne luam camera in care vom innopta in primire (nu la Ramada) si acolo peste cine dam? Rockerii nostri tocmai se intorsesera si ei de la conert. Foarte amabili, s-au pozat cu toata lumea (si cu mine:D), nerefuzand pe nimeni. Dupa cateva zeci de minute au plecat intr-o directie pe care nu o cunosc. :)



Pentru innoptare am reusit sa mai prindem o camera la Misiunea Evanghelica, peste gard de biserica, cum treci de strada Cimitirului si ajungi pe Livezii. O camera calduroasa te primeste cu 80 lei si ajungi la ea dupa mai putin de 15 minute de mers din cetate.

Norii de duminica dimineata provoaca cateva schimbari de plan, planuri intoarse din nou la aparitia razaelor soarelui.



Prima oprire o facem la Rosia, un frumos sat in apropiere de Sibiu pe drumul spre Agnita. Intrebam pasagerii unei carute pe unde se ajunge la biserica fortificata si toti cei cinci ne raspund in cor directia corecta. Cam ca la orice cetate si aici cheia incintei se afla la un localnic pe care trebiue sa il identificam pentru a ne deschie poarta. Urcam o scara printre niste copaci deja incarcati cu zapada si patrundem in curtea bisericii. Privelistea din turnul nelipsit la bisericile transilvanene este feerica. Inas nu am gasit insa nici o bucata de slanina pusa la pastrat acolo.



Apoi, printre fulgii de nea ajungem la Nocrich. Pustiu! Se vede ca e duminica. Biserica cu poarta larg deschisa, aparent ospitaliera, este de fapt marginita de niste garduri ferecate.



In Altina pot spune ca am vazut cele mai frumoase si ingrijite case sasesti. Culorile le erau mai vii printre zapada cazatoare.

La Ighisul Vechi, drumul duce serpuit printre case, intr-un adevarat dezmat al curbelor.



Biserica-muzeu de la Agnita e superba si...inchisa. Trebuie sa revenim sa o vizitam candva. Frigul crunt si ninsoarea deasa ne-au grabit plecarea din fata turnurilor sale.



Drumul in rampa spre Dealul Frumos este...frumos si marginit de padure de o parte si dealta a lui. Pe bucata dintre Merghindeal si Cincu, niste gropi imense isi fac aparitia in fata masinii noastre. Facem slalom printre ele si ajungem la alta biserica semeata, una dintre cele mai frumoase pe care le-am vazut in Transilvania: Cincu. In fata cetatii, copaci goliti de runze si cu crengi aplecate de vreme sub greutatea zapezii o pazesc fideli.



Iau o inspirata decizie sa propun intoarcerea prin culoarul Rucar - Bran. Si bine am facut! Trecem si pe langa cetatea Fagarasului, apoi de la Sercaia cotim dreapta spre Seica Mica. Facem o mica oprire inainte de Zarnesti, cat sa ma mai indragostesc de un loc: Poiana Marului. Stiam de satul acesta ca e adesea calcat de lupi in toiul iernii si ii stiam salbaticia, dar imaginatia nu a fost pe masura realitatii.



Un popas la apusul peste Piatra Craiului este obligatoriu. Linistea de aici e rara. Bucegii ne privesc si ei in tacere. Soarele inca le mangaie zapada de pe inaltimi. Zarnestiul aproape ca doarme.



Culoarul Rucar - Bran inca ne ofera covrigii brasoveni si branza in cetina de brad. Consum si ultimile cadre din film si ma bucur cu prietenii de ultima lumina din calatorie. Targovistea m-a primit deja adormita. Am evitat autostrada, ajungand acasa dupa un drum plin de minunatii.



Iarna de abia a inceput!