Peisajul e înecat în alb. Noroc cu câte o cioară (care nu e deloc singură) că mai contrastează palul albului. Altfel, am un peisaj alb-negru pe care mi-l imaginez ca pe un negativ: cum ar fi ca ciorile să fie albe?
Am făcut drumul acesta - București-Petroșani - de atâtea ori și în atâtea anotimpuri... Mă întreb cine e oglinda cui: peisajul al anotimpului sau anotimpul al peisajului?
Dintr-o discuție mai scot o maximă - la ce sunt buni geografii: știu vecinătățile locurilor străine pe care adesea neaoșii locurilor (străine) nu le știu.
Mă amuză sunetul de atenționare din gara Craiova, inspirat din "M-o făcut muica oltean", ca și perfectul simplu auzit tot mai des cu fiecare gară mai depărtată de București și mai apropiată de Târgu Jiu.
O fabrică de nori pufăie cu spor. Eh, sunt optimistă!
Mare este dragostea mea pentru artă, dar și pentru spiritualitatea lui Brâncuși, precum și pentru spațiul acesta gorjan. O plimbare la monumentele brâncușiene îmi cască ochii și îmi bucură inima cu arhitectura locurilor. Și îmi cască și inima!
Arghezi îmi șoptește în ureche și îl parafrazez: niciodată iarna nu fu mai frumoasă!
Jiul înghețat e popas pentru numeroase înaripate în odihna zborului.
Luna e deja vioaie și pătează veselă cerul de un albastru peste infinit.
În tăcere pășesc spre Poarta Sărutului care la fel de bine se putea numi și ea Poarta Tăcerii, căci ce este sărutul dacă nu o tăcere în doi?
Un scenariu îmi vine în minte: ce ar fi (dacă ar fi, dar nu ar fi) să pui o față de masă și o ciorbă pe Masa Tăcerii? Brâncuși sigur nu s-ar supăra, mai ales că îi e cunoscut și talentul de bucătar (și de la Cella Delavrancea citire). Dar știm bine ce ar fi... :( Cineva (nu spun cine) mă molestează speriat că m-am așezat preț de o clipă pe un scaun. Nu pentru asta au fost făcute?
Ansamblul Monumental ar fi trebuit inițial să fie realizat de Milița Petrașcu, însă Brâncuși a sedus-o "artistic" și a convins-o să îi cedeze lui proiectul. Se reconfirmă că în spatele succesului unui bărbat stă o femeie.
De la Masa Tăcerii, taci mai departe pe sub Poarta Sărutului și ajungi, după aproape un kilometru, la Coloana Infinitului.
Dar nu te grăbi. Pașii ți se vor opri adesea și privirea se va ținti tot mai sus, treptat, de la firul ierbii și până la acoperișurile frumoaselor case, ca să nu o îndrepți imediat spre Infinit.
Până să ajungi la Coloana Infinitului, vei ocoli sau vei pătrunde și în Biserica Sf. Apostoli Petru și Pavel.
Îmi vine în minte ideea și îmi reconfirmă și internetul că ar fi fost inspirată de stâlpii de mormânt.
O privesc cu capul lăsat pe spate și îi văd vârful din cer (în cel de-al nouălea).
Gândurile m-au dus și la Muzeul Satului de la Curtișoara unde mi-a rămas o parte din suflet acum vreo 12 ani când am ținut în mână cheia culei. Accesul este destul de dificil când nu ai propriile roți și amân cu câteva săptămâni vizita.
Defileul Jiului rămâne pentru mine cel mai frumos drum din România (extins pe Transalpina, așa îl văd eu). Drumul de la Petroșani la Petrila îl fac iar la pas(i) în clipele timide ale serii, traversând pasarela de peste calea ferată și trecând podul de peste Jiu.
Silvia și Igor, câinele ei, ne așteaptă în tihnă. Cartea de onoare ne onorează, găzduindu-ne gândurile alături de cele ale adevăratelor personalități ce au trecut pragul casei.
Apoi, o plimbare în miez de noapte îmi mai deslușește din misterele locale. Până la Cabana Rusu (așa îmi place mie să îi spun, dar e hotel în toată regula, din ăla cu stele), și pe defileu până aproape de Bumbești deschid ochii mari când noaptea se luptă să mi-i închidă.
Nicu - petroșănean de loc - (Nicolae Gherghin) îmi spune toponimia Polatiștei.
Citez: În județul Hunedoara există un râu și o regiune (la 17 kilometri de Petroșani, în Defileul Jiului) care se numește Polatiște. Dacă nu știați, aflați acum. Ce-i și mai interesant este legenda numelui acestui râu, pe care o puteți afla mai jos. Legenda spune că un cartograf austriac (de pe vremea Imperiului Austro-Ungar) a venit pentru a realiza niște hărți în zonă. În timp ce-și făcea treaba, a ajuns la un râu. Acolo a dat peste țăranul român Ion (sau Gheorghe, sau Vasile, numele nu contează) care păștea oile/vacile sau ce altceva păștea. După ce a cartografiat zona, l-a întrebat pe țăran (în germană, bineînțeles, căci stătea prost cu româna): "Bade, cum se numește acest râu?" pentru a-l nota pe hartă. Țăranul, după cum va dați seama, se uită la el ca vițelul la poarta nouă pentru că nu știa o boabă germană. Ăla tot insistă. "Râul, cum se numește râul ăsta?" La care, țăranul îi răspunde: "Apoi... pola te știe..." Austriacul a fost mulțumit cu răspunsul și a notat pe hartă, după cum a înțeles: Polatiște. Având în vedere că multe hărți ale zonelor românești sunt făcute după cele austriece, și acum numele acelui râu și al acelei regiuni e Polatiște. Să nu zicem că nu au contribuit și țăranii români la ceva de pe harta țării.
După care ne mai spune cum a murit generalul Ion Dragalina, pe lângă a cărui cruce memorială trecem.
Însă liniștea defileului este răvășită de următorul moment. La Vișina - un popas destul de binecunoscut jienilor (la care eu am mai oprit și cu alte ocazii) - este mare chef. Nu știu dacă este ceva obișnuit într-o seară de vineri sau era doar motivul că a început vacanța studențească și tinerii au venit pe acasă. Bucuroși de revedere, au pus de o horă. Însă hora nu mai e ce a fost - nu se mai închide în cercul strămoșesc. Un imens zigzag se înșiră pe ritmuri de sârbă printre mese. Cum "hora-i moldovenească", bag seamă afinitățile locale.
Confortul pliurilor vâlnicelor din alte vremuri s-a dat pe niște haine chinuitoare. Ce corvoadă! Ce sacrificiu trupesc!
Mai bag seamă că fala iilor din trecut este înlocuită de fala tocurilor - cu cât mai înalte, cu atât mai "atractive" (oare?), cei mai mulți roșii sau aurii. Adesea, chinul este înlăturat și fetele dansează cu tălpile goale. Și iată că e speranță să ne întoarceam de unde am plecat! La băieți, opincile sunt înlocuite cu adidași albi, musai.
Sâmbăta petrileană este tihnită. Parângul se înalță în umbra minei. Pete de zăpadă semnează anotimpul.
În vizita precedentă de la Petrila, aflu de la Silvia de I.D. Sîrbu (și de Poveștile Petrilene)... după care l-am căutat cu ardoare prin anticariate. În cele din urmă, am găsit Jurnalul unui jurnalist fără jurnalără jurnal și aceasta a devenit cartea mea (filosofică) preferată. E o carte din care înveți modestia și înțelepciunea, născute dintr-un destin nedrept.
Silvia dă un telefon și în câteva minute Cristina ne deschide ușa Casei Memoriale I.D. Sîrbu, a acelui care și-a "meritat și țara, și limba".
Casa originală - parte din fosta colonie de mineri - a fost două treimi distrusă. Ion Barbu a cumpărat-o și a înviat-o. Apoi a recreat aici (și) colțuri din Epoca de Aur.
Lui I.D. Sîrbu i s-au tras "relele" de la refuzul de a îl denunța pe Lucian Blaga, profesorul său.
Cu Blaga s-a întâlnit adesea și după ce nu i-a mai fost student și îi povestea despre neliniștile sale ori despre "experiența" de pe frontul de est.
Cristina (Șandor) ne povestește cu emoție despre I.D. Sîrbu și o vizită estimată la o jumătate de oră se întinde peste două ore.
Mă bucur să regăsesc atâta culoare acolo unde nu aș fi bănuit decât griul.
În încheierea vizitei, la salcâmul din curte (plantat cam în același loc în care și-a avut rădăcinile salcâmul cu al cărui destin și-a asemuit destinul I.D. Sîrbu), Cristina îmi vorbește despre clătitele cu flori de salcâm, apoi despre cele cu flori de gălbenele. No, numa' primăvara să vină "cu alaiul său de flori"!
Cu "cântărirea" pietrei de pe inimă ne despărțim de Memorialul I.D. Sîrbu și avem în minte următoarea vizită (dacă o vreie Dumnezău).
Apoi, Cristina ne însoțește câțiva pași prin Petrila. Ne pune imaginația la lucru, arătându-ne "monumentul" pentru Gloria eroilor neamului, evident "ridicat" cu numeroase eforturi financiare. Trist că doar atât merită eroii!
În fața Casei de Cultură se înalță monumentul Nicio lacrimă al lui Ladislau Schmidt.
Iar pe zidul din stânga sunt scrise - încă - versurile lui Nichita, înșirate de o initiativă culturală "avantgardistă" a lui Ion Barbu de prin 2005.
Din păcate, a doua zi mare parte dintre poeticele ziduri au fost vopsite, iar artiștii declarați "sataniști" și anchetați de poliție.
***
Călătoria ne urcă mai departe spre munte și ne întoarce în trecut. 
Mai întâi pășim pe urmele foștilor mineri din colonia Ianza. O veste bună zboară peste prezentul trist al fostului palat: va deveni galerie de artă.
Colonia Ianza este una dintre cele mai vechi din Valea Jiului. Ea a fost construită la începutul anilor 1900 de către bogatul om de afaceri Vasile Ianza, de loc din Sarmizegetusa, dar așezat pe plaiurile Văii Jiului.
Din păcate: Am vrut să introduc Casa cu Turn pe lista clădirilor de patrimoniu, dar mi s-a explicat că în județul Hunedoara sunt foarte multe monumente istorice și oricum beneficiile ar fi mai mici decât dezavantajele. Nu aș mai putea să fac nici măcar o modificare fără acceptul celor de la Patrimoniu." a spus moștenitorul Ianza.
Casele coloniei erau două câte două, în oglindă, perete în perete, destul de sărăcăcioase/modeste.
Nu mă pot abține să nu compar moartea vieții de aici cu cea din Prypiat...
250 de imobile din colonia aceasta şi altele din colonia de peste linie au fost incluse pe lista monumentelor istorice, dar în 2003 au fost descalificate.
Valea Jiului nu uită nenorocirea din 29 noiembrie 1980 când în mina Livezeni au murit 55 de mineri, 75 de copii rămânând orfani... Și, din păcate, după aceasta au tot fost în Vale numeroase evenimente asemănătoare ca tragism...
Și pentru că banii, câștigați oricum cu greu, să nu stea prea mult departe, în timpul ocupației austro-ungare s-a construit și un cazino, un teatru și se puneau la dispoziție prostituate ca banul să se întoarcă...
***
Și am lăsat la urmă impresiile despre motivul principal al călătoriei (cercetării :)) mele și a colegului meu Adrian, cu același interes: momârlanii.
Vorbim despre momârlani de cum intrăm în căsuța Silviei. Primul sfat pe care îl primim cu privire la momârlani: Nu sări gardul! - la propriu!
Prima descriere - cum îi recunoști: sunt roșii (de sănătate) în obraji.
Nicu ne duce la Muzeul Momârlanului din Slătinioara. Mai este un muzeul al momârlanului, o colecție micuță de obiecte vechi, în Petroșani, aflat în curtea bisericii Sf. Varvara, muzeu căruia sperăm că ii vom trece pragul la următoarea vizită în zonă.
Pe drumul de 2-3 km de la Petroșani spre Slătinioara o întâlnim pe Rozalia cu măgărușul ei. Ne impresionează nu atât încărcătura din spinarea asinului, cât desagii țesuți. Adrian o întreabă pe Rozalia dacă ea i-a țesut. Eu nu o întreb pentru să simt asta. Ea ne spune: "Cum să nu? D-apăi cine? M-au dat și la televizor cum țes la război!"
Nu știu dacă au dat-o la televizor, dar la ziar sigur. Coincidență sau nu, Silvia ne vorbea de dimineață despre o bătrânică ce vine cu laptele cu măgărușul cam în fiecare dimineață în oraș.
Auzisem că la momârlani câinii au nume de râuri (ape curgătoare) ca să curgă bolile prin ei. Pe Mureș, un mioritic lățos, chiar l-am auzit câteva ore mai târziu lătrând (în lanț). În poarta muzeului, însă, ne lătra, dând din coadă bucuros, Bobiță.
Muzeul este o căsuță de lemne îmbinate (în stilul caselor de munte), mai rece în interior decât e frigul de afară.
O încăpere adăpostește costume populare, în mărime naturală sau înveșmântând păpuși. Portului momârlănesc îi sunt specifice dungile orizontale, deși albul combinat cu negru te-ar trimite, poate, peste munți, în Mărginime.
A doua încăpere are în mare parte obiecte ceramice, de la Horezu și până la Korund.
Niște perechi de opinci își odihnesc plimbările la intrare.
O bâtă/bote/măciucă (cu moacă) șade lângă ușă. Câte dihănii o fi altoit? Sau câte gânduri de baci o fi sprijinit?
Un steag de pițărăi e marea "pată de culoare". Obiceiul de colindat al pițărăilor se mai păstrează la momârlani, dar și prin alte locuri montane ale țării.
Miresele aveau de obicei o cunună de fonfiu (sau fanfiu). Nu știu cum arată această plantă și doamna de la muzeu îmi rupe două rămurele din curte. E aceeași plantă cu brebenocul sau, cum e numit prin alte locuri, saschiu.
Fanfiul, plantă veșnic verde, reprezintă simbolul perenităţii vieţii, el fiind folosit şi la împodobirea steagului de Piţărăi sau de către preot la ornarea căldăruşei cu aghiasmă atunci când merge cu Botezul (2-6 ianuarie).
Marcu Jura
Mulțumim pentru amabilitate și o luăm de vale, la pas.
Cum una dintre pasiunile mele este gătitul (prietenii știu), tare aș fi fost dornică să fiu pusă la treabă la un gătit (gastronomic) momârlănesc. Cum în mai puțin de două luni intenționam să revenim (după ce vine și primăvara), nu pot decât să îmi imaginez miresmele din tuciuri și cuptoare cum se vor împleti cu cele ale ierbii proasptete.
Unul dintre motive era distanța față de "progadie" (cimitir). Pe de altă parte, în felul acesta se legau de pământ - pământurile nu se puteau vinde - "Doar nu o să îl vând pe tata sau pe mama!"
Adrian e interesat de obiceiul bradului: dacă se mai păstrează și dacă mai sunt bătrâne care știu cântecul.
Întâmplarea face ca tocmai cu câteva zile înainte un tânăr să moară într-un accident. La înmormântarea lui s-a ridicat și bradul, cu înălțimea direct proporțională cu numărul său de ani.
Marcu Jura (despre care o să mai amintesc) descrie cum este ceremonialul funerar la jieni.
La momârlani, coliva este înlocuită cu păsat, iar morții nu sunt dezgropați după șapte ani (somnul de veci e chiar de veci).
Am mai avut un noroc: s-a dus vestea vizitei noastre în Petrila și oameni de bine ne-au ajutat să îl întâlnim pe domnul Dumitru Gălățan-Jieț.
Etnolog și momârlan, dumnealui a avut prieljul să trăiască alături de momârlani și să scrie în amănunt despre ei și despre aceste locuri minunate.
Ne dăm întâlnire duminică dimineață la slujba de la biserică și preț de câteva minute (foarte prețioase) avem onoarea să îl cunoaștem, cu emoție. Primim din partea dumnealui și una dintre numeroasele cărți scrise despre momârlani.
Una dintre supărările domnului Gălățanu-Jieț este "definiția" peiorativă a momârlanilor din Dex.
Se pare că s-a ținut cont de sesizarea sa la Academia Română și această definiție va fi modificată.
Am fi vrut să ajungem și la biserica din Jieț, acolo unde părintele Dimitrie Jura slujeste cu har. Citisem cu interes și cu admirație scrierile fiului său Marcu Dimitrie Jura, ciobanul filozof, despre momârlani și despre locurile lor (Jieț, Cimpa, Taia, Răscoala, Lonea, Dălja).
Unul dintre cele mai impresionante (obiceiuri momârlănești) este spovedirea la brad: momârlanul se închină lângă brad, după ce a îngenuncheat, îl îmbrăţişează şi îşi spune păcatele.
sursa: Momârlanii - urmașii dacilor
sursa: Momârlanii - urmașii dacilor
Mai rețin că momârlanii sunt nialcoși (fuduli), că uneori la nunți se lasă cu scos de cuțite, că pe străinii locului îi numesc barabe (poate de la un anume Barabas venit în trecut din alte locuri), iar pe cei din Țara Hațegului gugani - de la Muntele Gugu.
Prin Cheile Taia pătrundem puțin și spre Șureanu.
La o căbănuță a alpiniștilor nu se poate ajunge decât vertical.
Visez deja la un traseu în vară până în mijlocul munților.
Se lasă seara, prietenă bună cu frigul, de care este însoțită.
Alte căsuțe ne mai opresc puțin în drum, iar o mămăligă aburindă împreună cu o brânză (momârlănească) ne sunt servite în lătrat de Mureș și în tors de șapte pisici.
Nu găsim niciun brad. Nu ne întristăm, căci asta ne spune că tinerii sunt în viață.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu