Călătorii, gânduri, visuri: Alpii – o experiență valdeză la înălțime

E dimineață când avionul din flota Lufthansa își întinde aripile către Frankfurt. Miroase a pâine caldă și gândul meu ajunge la chiparoșii pe care i-am lăsat cu dor în Toscana. Însă Alpii mă vor primi cu păduri bogate de larice.

Schimb avionul cu destinația Torino și o cafea îmi deschide ochii mari, să încapă în ei maiestuozitatea Matterhonului. Îl revăd după șapte ani, de data asta eu fiind mai sus decât el.

Aeroportul din Torino mă întâmpină cu miros puternic de espresso – cel adevărat. Un localnic cu înfățișare de Al Bano îmi stârnește zâmbete îndrăznețe. Aproape două ore încontinuu mi se înfățișează în cale orașe și sătuce, pe Valle Orco, de la Torino până în Ceresole Reale.

(orarul autobuzelor de la Torino până în zona Ceresole: www.vigobus.it)

Refugiul Fonti Minerali – denumire pe care o are de la izvorul cu apă ca la Tușnad (cu un puternic iz de Fe) adăpostit de el - este prima gazdă din Alpii Italieni.

Ospitalitatea italiană se pune pe masă cu brânză de tot felul, care mai de care mai incitantă a simțurilor gustative... sau poftative. Cea mai în vârstă are deja un an și patru luni și o cheamă Toma.

Un vin alb, o infuzie de mentă cu coada șoricelului și un mănunchi de grisine urează și ele un Bun venit în stil italiano vero.

Privirea se înalță către Grande Paradiso în căutare de capre Ibex.

O plimbare de seară pe Colle  del  Nivolet, în Parco  Nazionale  Gran  Paradiso ,  urcă șerpuit pe Strada  Reale  di  Caccia spre lacurile Ceresole, Serru și Anielli. Potecuța pe care o văd adesea însoțind șoseaua este drumul Regelui Vittor Emanuel, care prin anii '20 (adică acum vreo sută de ani) obișnuia să vâneze prin pădurile încă foarte puțin cunoscute la vremea aceea.

În anii '30 ai secolului trecut s-a construit barajul.

Un singur locuitor a rezistat și nu a ieșit din casă atunci când toate celelalte case au fost demolate. Acea casă este azi muzeu, martor al acelor vremuri.

La 2640 m se află refugiul Citta di Chivas. Primește regulat turiști din mai până prin septembrie. În rest, este înconjurat de zăpadă, dar ușa se poate deschide la fel de primitor.

Două lacuri glaciare își închid geana în ceasul serii.

O creastă ca o creastă de punker se ascunde timid printre nori.

Cabanierul este un italian ca în legende. Dă mâna cu toți și știe câte ceva despre țara fiecăruia care îi trece pragul. Îmi dă la schimb un zâmbet larg când îi spun că sunt din România. Știe că suntem frați - latini.

Când vine ceasul cinei, refugiul se umple de iz de spaghete bolognese.

Turme de oi se retrag și ele la culcare. Marmotele fluieră cu ecou. Pesemne că își spun: "Buona notte!"

Parcul Gran Paradiso se înalță până la 4061 m (din ce înțeleg este primul vârf peste 4000 de m totalmente italian, adică nu îl împarte vreo graniță).

Dacă ai drum vreodată prin acest parc și ai și un cățel cu tine, va trebui să îl lași deoparte o vremea: câinilor nu le este permis accesul. :(

Seara, asezonat în farfurie găsesc niște bobițe, oaecum iuți. Cred mai întâi că este piper, însă simt boaba ca pe o afină. Aveam să aflu în traseul de a doua zi că am mâncat fructe de ienupăr, atunci când ghidul Andrea a recomandat să gust din potecă boabele misterioase.

Traseul de joi este Ceresole Reale - Pialpetta, un traseu de 15 km și 6 ore și jumătate (oficial, și țin să spun că duratele estimate sunt foarte corecte), care urcă 1170 m și coboară apoi 1610 m. Ghidul GTA (Grande Traversata delle Alpi) unde traseul apare cu numarul 29 menționează că nu există nicio sursă de apa în traseu.

Câteva căpșoare movulii îmi provoacă mila pașilor. Sunt brânduse - crocus.

Un balma (adică un sălaș) se afla cândva la 1922 m. Acum adăpostește buruienile și amintirile, viața din trecut.

Îmi creez povești cu cei care au stat acolo și aud încă talăngile tăcute demult.

Marmotele fluieră hotărât. Oare dau de veste să se ascundă ciocolata? Ciocolata, însă, e la mine în rucsac.

Văcuțele pasc nesinchisite de trecători. Sunt vaci pentru carne, și nu pentru lapte, și de aceea sunt lăsate singure.

Afinele - mirthilius - și zmeura, mai rar murele, ne încetinesc adesea pașii.

(Mă bate un gând cu o întrebare care cred că rămâne retorică: istoria curativă a plantelor medicinale nu ține oare de autosugestia primului pacient care a încercat planta respectivă pentru o anume boală, influențănd astfel autosugestia următorilor pacienți?)

Andrea atrage atenția la asemănarea dintre Gențiană (plantă curativă) și Veratrum (plantă otrăvitoare). Gențiana - în stânga fotografiei - are frunzele una în continuarea celeilalte; Veratrum are frunzele așezate intermediar.

Rododendronul (bujor, peonia-it.) se numește local Ferugini datorită culorii ruginii a frunzelor. Se știe că din florile sale se face cea mai bună miere, iar eu mă gândesc că nu pot crede pe cuvânt, ci pe încercate. Cu altă ocazie!

Petice de zăpada mai stau încă în versanți sau în circurile glaciare.

Alb-roșu este combinația de culori ce semnalează traseele GTA.

Un brâu de nori ascunde discret culmea montană.

Stâna Afumanova se află la 2223 m și nu aflu nimic despre ea. Imaginația, însă, lucrează mai departe.

Numeroși ometto - momâi - stau cuminți pe marginea potecii.

Din pădure, de unde pornește traseul, și până pe culmile alpine, simți cum ești urmărit, de peste vale, de peisajul Parcului Gran Paradiso și de vârfurile vestice ale Levannei și Vanoisei.

Iarna, în zonă se fac cățărări pe gheață.

Citind despre Ceresole, aflu că francezii, italienii și spaniolii au avut ceva de împărțit pe aici prin secolul al XVI-lea în Batalia de la Ceresole.

Ceresole Reale este o zonă destul de accesibilă, unde nu prea ai cum să te plictisești nici într-o săptămână.

Inclusiv iarna sunt numeroase trasee alpine deschise.

Ultimile 20 de minute până pe vârf sunt destul de solicitante fizic.

Ajuns pe Colle della Crocetta, oriunde te-ai uita, un sentiment de bucurie îți umple sufletul.

Un steag alb, al Savoiei - asemănător cu steagul Sfântului Gheorghe, îmbrățișează câteva pietre. Savoia a aparținut Italiei până în 1860.

Forțele se refac cu sandviciul cu parmezan, prosciutto și rucola, toate îmbrăcate în ciabatta, combinația perfectă de proteine, carbohidrați și lipide. Am avut și un desert: ciocolata.

Privind de sus, nu simt efortul depus pentru a ajunge aici.

Colle della Crocetta este punctul cel mai înalt al acestei zile, dar și al acestei călătorii: 2641 m.

Cobori spre Valea Mare//Val Grande și privești spre Uia di Ciamarella, reper pentru Valea Lanzo. Vârful este numit de localnici "Clepsidra" datorită aspectului său.

O pata mică, galbenă, din iarbă mă duce cu gandul la Papucul Doamnei din Retezat.

Alte vechi sălașe ori stâne sunt lăsate pustii în coborarea noastră. Acoperișurile din piatră artistic fasonată le camuflează perfect.

Eriophorum - o floare albă, firavă, cu aspect de bumbac, ce crește în zone umede (mlaștini) se întinde ca o câmpie ninsă.

Unul dintre partenerii de călătorie merge foarte încet și ca atare plimbarea se prelungește cu vreo două ore mai mult decât era stabilit. Pe mine nu mă deranjează și mă bucur că pot savura mai abitir natura din jur.

Vremea a promis ploaie, dar nu a fost foarte hotărâtă în privința asta și scap uscată din tură.

Mă uimește perfecta îmbinare a pietrei cu lemnul, sub formă de adăpost.

Un ultim popas își deschide panorama spre Valli di Lanzo.

O garofiță singuratică îmi amintește de data asta de Piatra Craiului.

Hortensii, muțcate, echinacea, crăițe sunt între primele semne ale toamnei.

Gustul de zmeură, afine, alune, coacăze și merisoare îl întâlnesc la fiecare pas... sau la fiecare întindere de mână în afara potecii.

Ceresole este o așezare montană, însă pe mine toponimia mă duce cu gândul la cereale - zeița Ceres. O să studiez problema!

E stabilită o vizită la o fabrică de brânză. Aceasta se dovedește a fi mai degrabă o fermă de capre. :) Frumoasă asociere (sinonimizare)!

Și aici degust o Toma, de data asta mai tânără, de prin aprilie.

Mănânc foarte rar carne, dar nu rezist să (de)gust salami di turda - e un salam făcut din carne crudă de vacă bătrână (vaca a menopauza, încerca să glumească italianul). Gustul e asemănător cu cârnații proaspeți românești, ăia de la Craciun, cu mult usturoi și condimente.

Cred că dacă vaca e bătrână, clar nu e nebună, ci cu oarece înțelepciune.

La ferma de capre sunt și cățiva tapi (ispășitori?). Nu identific capra vecinului.

La cină - la Rifugio Les Montagnards - am parte de alte surprize: frunze de salvie pane (am promis că voi încerca să fac și eu, dar după ce găsesc frunzele), pandișpan cu fistic, mere, piersici și stafide, paste cu afine (o minunăție!), prosciutto cu castane și miere. Toate sunt imprietenite cu o carafă de vin roșu de Ceresole, cu tonuri discrete. O porție de panna cotta încheie seara perfect.

Am vizitat de nenumărate ori salinele și ocnele din România, dar într-o mină de talc nu am intrat niciodată până acum.

Scopriminiera era o mină de a doua generație, din punctul de vedere al utilajelor utilizate. Dacă în anii '30 aici lucrau 300 de oameni, acum aceeași munca o fac 35 de oameni.

Oricum, mare parte din mină este acum turistică. Intrarea costa 25 de euro.

O masă de pranz foarte italiană se poate servi la Granjo Novo Agriturismo.

Rutele montane pe care le-am urmat timp de două zile sunt părți ale GTA (Grande Traversata delle Alpi), însumând cam 330 de km, de la Geneva până în Savoya. Traseul ține vreo 6 zile în Italia și 22 de zile în total, fiind suprapus pe o porțiune din drumul lui Hannibal. Iau traseul ca pe o alternativă la Camino - până la urmă, orice drum este o autocunoaștere.

După o noapte la Foresteria di Massello, în care am fost privilegiată să încerc și vinul Ramie (un vin care se produce din trei culturi montane diferite de struguri și care se comercializează nu în mai mult de 6000 de sticele/an, în Japonia și America în mare parte), sâmbătă străbat o porțiune din drumul Glorioasei întoarceri valdeze - Glorioso rimpatrio.

Iau telescaunul din Prali spre cele 13 lacuri. Urcarea este din două tronsoane. Mă uimește cum sunt urcate bicicletele.

De pe platoul celor 13 lacuri ai o vedere impresionantă spre Monte Rosa.

Valdezii sunt singurii protestanți din Italia. Ei au religie și o cultură diferite. Limba lor este un diaclect al Langue D'Oc.

Cel care i-a persecutat pe valdezi a fost Vittorio Amedeo al II-lea.

Muntii au glas de talangă.

Pâraiele au aceeași limbă ca acasă.

Torre Pelice este considerat începând cu secolul a XIX-lea centrul principal al Valei Valdeze. Până la Edictul Regelui Carol Albert, din 1848, populația valdeză a fost obligată să își ascundă traiul în munți.

Astazi, în oras sunt deschise o biserică, un liceu, un muzeul al istoriei valdeze și unul etnografic.

Biserica (clădirea) valdeză e foarte simplă, austeră, fără fresce sau statui. Are doar un citat din Biblie pe fronton. Pe fațada celei în care am intrat scrie: "Dio e amore!" Simplu.

Ideologia valdeză a început să se contureze în secolul al XII-lea (în jurul anului 1170, sub îndrumarea lui Peter Waldo (care a renunțat la bogăție, alegând să țină predici creștine) ca o mișcare creștină, în Franta, la Lyon. În 1215, aldezii au început să fie persecutați de Imperiul Romano-Catolic (doar nu era ca și Biserica Catolică să renunțe la bunurile ei și să propovăduiască filantropia). În secolul al XVII-lea avea să înceapă exodul lor, inclusiv în Lumea Noua. Azi mai sunt aproape 3000 de valdezi în Italia, iar 2000 trăiesc în Argentina, SUA și Uruguay. Valdezii sunt uneori confundati cu catharii.

Oliver Cronwell i-a ajutat pe valdezi după ce au fost "măcelăriți" în mare parte în Masacrul din Piemont, eveniment care i-a inspirat un poem și lui John Milton (cel cu Paradisul Pierdut).

Valdezii sunt asociați adesea cu protestanții, însă istoria valdezilor începe în sec. al XII-lea, pe când abia în sec. al XVI-lea începe istoria protestanților.

Azi, 96% dintre italieni sunt catolici; sub 1% sunt valdezi.

Există o biserică valdeză și la Roma, la 5 minute de San Piedro, în Piazza Cavour, în cartierul Prati.

Așadar, la nici 5 minute de Piața San Piedro, biserica aceasta își duce traiul sau.

Ideiile valdezilor au influențat și Reforma lui Luther. Din 1848, valdezii au drepturi politice

Limba oficială era franceza. Valdeziana este asemănătoare cu dialectul sicilian de azi.

(Cineva a cărat o sticlă de Ramie până pe vârf și acum ne bucurăm de câte o gură din surpriză. Vinul montan s-a întors la munte.)

În secolul al XVII-lea, valdezii încep să construiască biserici. În Prali se păstrează singura biserică originală valdeză care a rezistat în timp, o vreme fiind transformată în biserică catolică.