Bangkok – capitala zâmbetului

    

Thailanda – vechiul Siam – este cu siguranță un loc în care poți învăța să zâmbești, în caz că nu ai făcut-o până acum.

Odata ajunsă în Thailanda, fac imediat cunoștință cu Maiestatea Sa regele atunci când schimb 25 de euro pentru 1000 de baths (pe această bancnotă este chipul regelui), atât cât av nevoie pentru a plăti viza de intrare în țară. Chipul regelui Bhumibol Adulyadej mă va însoți în fiecare colț de stradă sau intersecție, el etalând o figură serioasă, demnă de o față regală. Mi-ar fi plăcut, totuși, ca și regele să schițeze un zâmbet în țara în care supușii săi zâmbesc.

Steagul Thailandei este arborat prin orice loc vizibil, fluturând alături de steagul galben, cu însemnele regelui. Steagul Thailandei are trei culori: roșu – care simbolizează Thailanda, albul – care simbolizează Budhismul, religia majoritară a locuitorilor țării, și albastrul – care reprezintă monarhia Thailandei. Steagul actualului rege este galben  pentru că regele este născut într-o zi de luni. Conform budhismului, fiecare zi a săptămânii are alocată o culoare: galben–luni, roz–marți, verde–miercuri, portocaliu–joi, albastru–vineri (culoarea actualei regine), purpuriu–sâmbătă, roșu–duminică.

Actualul monarh domnește de 60 de ani și pe 5 decembrie 2011 a împlinit 84 de ani, ziua sa fiind cea mai importantă sărbătoare, atunci când toți thailandezii poartă galben.

Deși Thailanda a fost întotdeauna o țară liberă, nu am înțeles de ce le-a plăcut thailandezilor să meargă pe partea stângă, asemeni englezilor. M-a amuzat când am aflat că în Myanmar (fosta Birmania) s-a mers pe partea stângă în timpul ocupației britanice, iar când britanicii s-au retras, ca semn de eliberare, mianmarezii s-au mutat înapoi pe dreapta.

Intru în Bangkok escaladând poduri peste poduri. Așa aglomerație de betoane peste care cauți cerul nu am mai văzut decât în Dubai și Hong Kong.

Admir calmul din trafic al thailandezilor. Într-un ghid de acasă, într-un paragraf am citit că nu trebuie să te uimească prezența elefanților pe Sukumwit Road, printre mașini. În apropierea acestui bulevard am locuit și eu. Dar nu cred că este decât o exagerare. Nu am văzut nici pui de elefant în oraș și, sincer, nu știu cum ar face față, bietul de el, în nebunia de centuri.

Numele complet al Bangkok-ului este cel mai lung nume al unui oraș: Krungthepmahanakhon Amonratankosin Mahintharayutthaya Mahadilokphop Nophosin Ratchathaniburirom Udomrathaniwetmahasa Amonphiman Awatansathit Sakkathatiya Witsanukamprasit, adică Orașul Îngerilor, Marele Oraș al Nemuritorilor, Magnificul Oraș al celor Nouă Pietre, Tronul Regelui, Orașul Palatelor Regale, Casa Zeilor Reîncarnați, Construit de Vivvakarman la porunca Indrei.

Dacă îți e poftă (de mâncare) de șarpe, vei putea găsi aceste delicatese în restaurantele Jungle meat. Cea mai neobișnuită carne gătită în Thailanda este cea de miel. De pe stradă, de la "bucătarii ambulanți", poți încerca tot felul de minuni, dar în afară de fructele stoarse pe loc sau de mâncarea pregătită și servită caldă, eu nu m-am încumetat să îmi pun stomacul să experimenteze.

Fac cunoștință cu primele delicatese locale, majoritatea foarte iuți. Îmi place în mod deosebit Mieng Kham (frunze de chapu cu diferite umpluturi), dar și Yum tua pu (salată de fasole verde), Satay Gai (frigărui de pui, cu sos de alune), Tom Yam Goong (o supă de creveți cu frunze de lămâie), Goong Lai.

A doua zi, de dimineață, după un mic dejun eminamente vegetal și proaspăt, plec în explorarea orașului pentru a nu prinde aglomerație la temple. Pe stradă, călugării acceptă mâncare de la oamenii de rând.

Oprim mai întâi la Templul lui Budha de Aur (de 18 karate). Statuile cu Budha cu burtă și vesel sunt ale chinezilor, iar cele ale lui Budha slăbuț sunt ale thailandezilor. Îmi aduc aminte că anul trecut, în Hong Kong, am văzut  că într-adevar toate statuile cu Budha erau burtoase.

Este interzisă scoaterea din țară a statuilor mai mari sau mai vechi cu Budha pentru a nu da ocazia turiștilor să își bată joc de statui odată ajunți la destinație cu ele. Mulți turiști aseamănă statuile sacre cu niște păpuși și nu le acordă respectul cuvenit. Thailandezii nu sunt de acord nici cu denumirea de Budha-bar, și nici nu agrează să așezi o statuie afară, pe jos.

Budha are urechile lungi deoarece el este drept, corect. Urechile cu lobul alungit sunt și semn de viață lungă. Budha este reprezentat cu coroana țuguiată pentru că este înțelept. Toate degetele sale de la picioare sunt egale.

Budha s-a născut în nordul Indiei, aproape de Nepal (mama sa a murit la naștere). Budha a murit la 80 de ani, în poziția Nirvana, după ce a găsit răspuns la cele 84000 de întrebări. Cenușa lui este împărțită între regii acelor vremuri din Asia de Sud-Est și este păstrată în templele regale. Budha s-a reîncarnat de aproape 500 de ori, în ulima viațău fiind un prinț. Nu s-a reîncarnat niciodată în animale mici sau târâtoare.

Fiecărei zi a săptămânii îi corespunde un Budha așezat într-o anume poziție. Pentru ziua de luni, Budha are o mână ridicată ceea ce înseamnă "stop fighting" sau două mâini ridicate, adică "Stop the water" (să se oprească inundațiile).

"Buddhismul este singura religie al cărei întemeietor nu se declară nici profetul unui Dumnezeu, nici trimisul său, și care, în plus, respinge însăși ideea unui Dumnezeu, Ființa Supremă. Dar acest întemeietor se proclamă pe sine Siddhartha; (buddha) și, pornind de aici, călăuză și maestru spiritual. Propovăduirea sa are drept țel eliberarea oamenilor. Acest prestigiu de Salvator face din mesajul său soterologic o religie și transformă, destul de curând, personajul istoric Siddhartha într-o Ființă divină."

Mircea Eliade – Istoria credințelor și ideilor religioase

Incursiunea prin Bangkok merge mai departe cu un popas la Palatul Regal. Construirea palatului a durat trei ani și a fost finalizată în 1782. La Palatul Regal se află o statuie micuță a lui Budha care își schimbă haina în  fiecare dintre cele trei anotimpuri: ploios, vară și iarnă. Regele este cel care îi schimbă hainele statuii lui Budha. În ultimii patru ani, fiul cel mare al regelui a fost cel care a înfăptuit acest ceremonial, regele fiind prea în vârstă pentru a se cățăra până la statuie.

Într-una dintre capelele palatului zace (e un fel de a spune) trupul neînsuflețit al unei prințese. După ce timp de un an sunt îndeplinite anumite ceremoniale, ea va fi arsă.

Admir și un loc de priponit în trecut elefanții.

Salbe de crăițe împodobesc adesea statuile.

Un șir lung de oameni, ordonat, așteaptă la colțul străzilor. Câte un scuteraș sau o motocicletă mai răsărită, cu un motociclist cu vestă roz sau verde, ia în șa pe câte unul. Este tipul de taxi cel mai des folosit în traficul din Bangkok, destul de sigur și de rapid, care costă 50 de naths pornirea, plus încă 5 baths pentru fiecare kilometru (10 baths=1 leu). Dacă șoferii au sau nu au cască, cei mai mulți pasageri nici nu își pun problema ca în grabă să își protejeze capul.

Am cumpărat de la 7 Eleven (cel mai răspândit lanț de marketuri din Thailanda) trei beri: Singha, Leo și Chang Clasic. De departe, Singha a ieșit câștigătoare.

În mijloacele de transport sunt locuri rezervate călugărilor.

După minora iluminare din temple, încercând să culeg câteva firicele din înțelepciunea budhistă, cu speranța că o fărâmă din această religie mă va face și pe mine să fiu mai bună, o iau la pas prin China Town. Cartierul chinezesc din Bangkok este un oraș în oraș. Regăsesc atmosfera din Hong Kong, părticica din China în care am pășit la început de an.

 

Nu contenesc să mă mir de complexitatea acestei culturi. Păcat că uneori refuzăm să înțelegem ceva din experiența ei de milenii. Și când te gândești că până acum o sută și ceva de ani era o civilizație închisă, care își proteja cu îndârjire descoperirile!

 

Asta e o zi mai aparte deoarece îmi voi revedea, în acest colț de la mii de kilometri de casă, un bun prieten, care a plecat cu mult curaj pentru câteva luni prin sud-estul Asiei. După câteva sms-uri, mă întâlnesc cu prietenul Dev pe la amiază, pe lângă China Town.

Încercăm împreună un paw și îmi mai povesteste despre Vietnam, Malayezia și alte tărâmuri străbătute.

În plimbare încerc și renumitul durian. Nici mirosul și nici gustul nu au fost pe măsura așteptărilor.

Mă întorc la hotel cu metroul, cel mai la îndemână mijloc de transport. Însă, în denumirile lungi, de nepronunțat pentru un vorbitor de limbă latină, încurc câteva litere și ajung la altă destinație. Cu harta în mână întreb unul dintre moto-taximetriști pe ce lume mă aflu. Propunerea lui este să mă ducă la hotel, pe moto-taxi. Accept din prima! Nici o secundă nu mi-am pus problema unui eventual pericol! Și nici nu a fost cazul, iar experiența pe motocicletă prin Bangkok rămâne una dintre cele mai frumoase de pe domeniul Thailandei.

Inundațiile bat la ușa Bangkokului. Dar asta nu mă oprește să mă aventurez cu o barcă cu botul lung pe Chao Praya.

Mă fascinează fizica ecluzei și cobor cu barca pe apa tenebrosului fluviu.

Deși inundațiile nu numai că au bătut la ușa localnicilor, ci l-a și trecut pragul, thailandezilor nu le piere zâmbetul. Mă fascinează cu câtă seninătate îmi oferă un zâmbet, având apa până la genunchi în propria casă!

Cerul se întunecă deodată și nori atât de negri și de joși eu nu țin minte să mai fi apărut vreodată pe cerul vieții mele.

Deplâng soarta acestor oameni, deși lor li se pare, pesemne, una obișnuită.

În oraș, magazinele își pun baraje de saci de ciment ori plăci betonate.

Abia revenită în țară, aflu de urgia care a venit pe urma pașilor mei.

 

După câteva zile în capitala regatului, îmi iau drumul către ocean, unde peisajul se schimbă în vis... sau visul în peisaj, dar unde oamenii sunt aceiași. Koh Chang – Insula Elefanților – mi-a prilejuit reîntâlnirea cu mărețul Ocean Indian, de care m-am îndrăgostit cu câțiva ani în urmă, în Mombasa.