Roxette a fost prima formație care mi-a umplut pereții cu afișe, după ce mi-a umplut caietele cu articole decupate din ziare (varianta palpabilă a internetului), sufletul de bucurie și pernele de lacrimi.
Aveam toate casetele lor, iar versurile erau adevarate încercări de memorie și prime lecții de engleză.
Țin minte cum prin '92 (uf, aveam doar 12 ani, deci îi ascult cam de 20 de ani), după ce îi ascultam de vreun an cu Joyride (cum se face că, uite, printre primele melodii preferate a fost una despre plăcerea călătoriei :D) și toată casa îmi cunoștea pasiunile sonore, mă cheamă tata în pauza finalei de fotbal european, care se ținea în Suedia, tara lor de baștină, și îmi zice: „Uite-i pe ăia de pe perete de la voi!“, atunci când au lansat How do you do!
Ce îmi place e că și soră-mea era injectată cu același microb, asta până când eu am devenit fan Queen și ea The Doors. Ce copilărie frumoasă am avut!
Spectacolul nu a fost cu cine știe de efecte speciale, dar vocea Mariei mi-a pornit fiori pe spate, mai ales cu It must have been love (câți dintre noi nu au visat la o dragoste ca cea din Preety woman, și aici vorbesc de pasiune, nu de alte prostii).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu