Poveste cu fete și cu munți

După călătoria mai altfel, de departe, îmi era dor de frumusețile naturii neaoșe.

Cum eu, Cornelia, zisă și Pocahont(d)as, zisă și Alia sau Colella, cu Laura, zisă și Lolek, zisă și Lala, tot planificam munți, iar cu Irina, zisă și Inia (numele sunt date de gâgi de până în 3 ani, nepoții noștri) tot visam la pârtii pe care să schiem de zor, iată că reușim să ne mobilizăm și să luăm calea Brașovului.

Sâmbătă reușim să ne întâlnim pe la ora 7 a.m. și să plecăm spre Poiană. Aici fac o mini-echipă cu Irina, iar Laura învață să pună prima oară schiurile în picioare. Și să se și dea cu ele... la vale. Irina dovedește că nu degeaba a fost răsplătită cu ani în urmă pentru abilitățile sale pe pârtie și își amintește degrabă cum se alunecă maiastru pe pârtie. Eu însă reușesc cu brio să fiu întâmpinată cu o trântă după primul viraj.

Din păcate, timpul zboară mai repede decât schiurile noastre din picioare, cu picioare cu tot, și trebuie să ne bem repede vinul fiert și să savurăm ciocolata cu rom.

Deși mi-am dorit mult să îl întâlnesc și pe Lolu, din păcate nu ajungem înainte de a-i pleca trenul spre altă pârtie, mai îndepărtată. Cu toate astea, ne recomandă un restaurant unde aveam să ne potolim pofta făcută de orele de alunecare.

Aici, între ciuperci fripte, cașcaval pane, pastramă și ciorbe, avem parte, vorba Laurei, de o scenă suprarealistă... sau chiar foarte reală. Ruxi poftește la o tavă cu tort care de fapt este colivă. După care apare și un popă și un întreg alai de parastas. Nu prea putem să ne hlizim noi ca fetele pentru că începe slujba și păstrăm respectuos liniștea. Lumânări se aprind și țărcovnicul cere iertarea păcătosului plecat la locul cu verdeață.

Seara colorează Craiul în culori calde, iar noi ne strângem lucrurile pentru a pleca spre căldura pensiuni (La Dode), recomandată tot de zărneșteanul nostru preferat.

Așa de deșteaptă îs că îi zic Ruxandrei să ne lase cu mașina într-un loc de unde estimam eu că e o aruncătură de băț până în poartă. Numai că aruncătura era de Goliat. Avem de mers vreo 5-6 km, din partea de blocuri a Zărneștiului, dincolo de prima haltă, până la adevăratul Zărnești. Nu e nimic, e doar un pic de aventură, doar că ne știe tot satul din cauza larmei date de câinii care ne semnalează prezența pașilor pe zăpada scârțâindă.

La Dode însă e cald și bine, iar vinul roșu ne încălzește și mai bine. Povestim ca fetele și cădem într-un somn dulce și lung, cam de 11 ore. Dimineața soarele ne fericește și mai tare și alegem să facem o plimbare până la Măgura. Ne jucăm o țâră și cu Max și mulțumim doamnei gazde pentru cafea, ceai și prăjitura surpriză (o minune de tiramisu).

Soarele se joacă pe ulițe. Noi zburdăm în voie pe zăpada scârțâindă.

Regăsesc drumul, după ani de zile, cu aceeași bucurie ca prima oară. Este unul dintre locurile unde iarna face casă bună cu muntele (nu cred, totuși, că și localnicii sunt întru totul de acord).

Zăpada, cerul, liniștea și noi facem un peisaj rar. De mult nu m-am simțit așa de bine, mai ales cu două fete lângă mine.

Le propusesem fetelor să mâncăm o supă de pere la Hermani, dar cum nu am găsit pe nimeni prin preajmă, am mers înainte, la vale. Și pe stânga de ispitește o baracă cu numele La ciocolată. Evident că este o ispită pe care nu o putem ocoli.

La ciocolată este un fel de crâșmă din sat, unde găsești dulciuri și licori de veselie. Noi ne cinstim cu câte o bere și o pungă de pufuleți, admirând fruntea Craiului.

O căruță coboară spre Zărnești, iar armăsarul Mircea transpiră cu căruța în spate.

Oițe lânoase și ambițioase mai caută ceva resturi ierbale prin nămeți.

Nu am auzit povești cu lupi.

Mai tragem cu ochiul la ceas cu gândul la cele două trenuri care urmau să ne ducă înapoi în orașul gri. Bătrânii se întorc de la slujba de duminică, cu speranța de mai bine dată de predică, ca ajutor la cârca lor de ani.

Plecăm, iar în gară tot am impresia că am uitat ceva pe undeva. „Sufletul! L-ai uitat în munți!“, vine răspunsul... corect.

Apoi mă cufund în glasul roților de tren.