Casa de Piatra - Pictura in intuneric

Dimineață! Foarte de dimineață, ca în majoritatea plecărilor. Taxiul ce mă duce la gară mă motivează și mai mult să plec din oraș. Niște manele îmi poluează urechile, dar auzul meu va fi purificat de ciripitul păsărelelor vesele din munte și de „strigătul” primăvăratec al cucilor. Fac greșeala de a-mi face ultimele provizii din gară, evident de două ori mai scumpe. Pentru un drum de șapte ore de la București la Alba Iulia, o carte este un partener ideal de călătorie.

Privirea aruncată pe peronul 14 îmi trezește amintiri de 1 Mai în Vama Veche, cu trenul de Mangalia plin până la refuz. De data aceasta voi petrece Ziua Muncii pe alte meleaguri și cu alte scopuri. M-am înscris la Școala de „Pictură în întuneric”, adica acea școală care te învață cum să fotografiezi în întunericul din fundul Pământului, cum să dai lumină formațiunilor din peșteră.

Rucsacul din spatele meu este mai greu ca niciodată. De data asta, pe lângă ceva mâncare, sacul de dormit și haine groase, se află și un incipient echipament speologic. Lucrurile trebuiau bine compatimentate încât să încapă în cei 60 de litri ai top caser-urilor motocicletei ce avea să mă poarte de la Alba Iulia până în cătunul Casa de Piatră, acolo unde aveam să stau până sâmbătă.

Câmpuri de păpădie stau înșirate de o parte și de alta a drumului prin Transilvania. „Măcar păpădiile sunt organizate în șara asta!“, exclamă cea cu care împart locurile din compartiment. Pe la jumătatea drumului, trenul oprește și în Sighisoara. Foarte rar mi s-a întâmplat să ajung aici și să nu salut zidurile vechi ale cetății (dacă îmi aduc bine aminte, aceasta este doar a doua oară).

Ajung fără întârziere la Alba Iulia, unde mă astepta o motocicletă cu un motociclist. Îmi era tare dor de o tură enduro și cum eu încă nu mă simt în stare de așa un drum lung pe locul din față, a fost un bun prilej să mergem împreună până sus la munte sus. După vreo 100 de kilometri și ceva de la Alba Iulia, prin Abrud și Câmpeni, facem dreapta la Gârda către Ghețarul de la Scărișoara. De aici, încă 12 kilometri pe care îi facem încetișor, tocmai bine pentru mine să admir frumusețile Apusenilor.

Indicatoarele către cătun sunt verbale. Acestea se găsesc pe marginea drumurilor, stând la o bârfă mică. Oprești și întrebi bunul localnic unde este Casa de Piatră.

În cătun, printre cele câteva case – toate de lemn, niciuna de piatră, cum zice numele cătunului, se numără și un „magazin“ – o cameră amenajată într-una dintre anexele unei case – de unde îți poți cumpăra în primul rând bere și banane. La acest „mall“ nu poți cumpaăra cu cardul, decât cash, iar calculatorul vânzătoarei este un carton pe care socotește cu pixul, ca la școală, deși îi șade și un mic calculator alături.

În prima seară, Ovidiu Guja, unul dintre profesorii-speologi, ne face o mică prezentare a locurilor. În drumul nostru, pe stânga este versantul cu cele două peșteri de la bază, Coiba Mare și Coiba Mică, iar pe dreapta caii pasc liberi iarba mai verde ca nicăieri și casele de lemn din Casa de Piatră își scot aburii pe hornuri.

Tot la baza versantului se află și o treaptă antitetică, Valea Gârda Seacă (cea pe care s-a dezvoltat așezarea), fiind renumită pentru astfel de elemente geomorfologice, ca și alte vaăi din Apuseni, măreții munți de calcar.

Dimineața se fac echipele pentru cei doi profesori – Ovidiu Guja și Attila Varodi – în urma unei trageri la sorți. Ambele echipe vom merge în prima zi în Peștera Ghețarul de la Vârtop, dar ne vom repartiza unii în gura peșterii, iar ceilalți în fundul ei.

Aici am ocazia să aflu cam cum stau treburile cu lămpile de carbid. Mirosul de acetilentă îmi cam place, deși amicii de la școală sunt cam sătui de el. Căștile sunt foarte importante în peșteră. Galeriile mici și uneori mersul pe brânci îți pot provoca oarece cucuie. Pe mine mă salvează casca de șantier a mamei, cascș mai bătrână decât mine. Și chiar și-a făcut datoria, întrucât uneori nu am apreciat corect distanța dintre tavan și capul meu.

În prima zi de peșterit mai aflu cam ce este acela un gour – un mic lac (de fapt, o băltuță de la câțiva centimetri până la câțiva metri diametru), băltuță care, dacă știi cum să îi dai blitzul, îți dă niște efecte frumoase în fotografie. De data aceasta argila din peșteră nu are rol cosmetic, ci de iîsemnare a muncii noastre. Totul e plin de argilă, din păcate chiar și aparatele noastre de fotografiat.

Satul (cătunul) are un singur cuptor unde coc toate gospodinele. Doamna gazdă ne face bucuria și ne așază pe masă pâine dospită și coaptă în vatra satului. Iar îmi aduc aminte de cuptorul de la țară, de la Chiselet.

Iarba verde îți poate face poftă de lapte. Femeile din cătun ți-l vând în orice zi (sau ți-l oferă), mai puțin miercurea și vinerea. Nu fac păcat să îți dea de dulce în zi de post. Peste verdele ierbii își înalță capetele ghiocei grăsuți – numiți local și ghiocei bogați, steluțe de petale albe – numite floarea-Paștelui și infinite pajiști de ciuboțica-cucului. Brândușele îmbracă și ele peisajul în mov delicat.

Mirosul ciorbei de pe aragaz îmi amintește și de prietenii montani și de zilele de expediție din Maroc.

Trei seri la rând, domnul profesor Iosif Viehmann, emerit speolog, fost student al „tatălui speologiei“, Emil Racoviță, ne delectează cu imaginile-document și poveștile spuse ca unor nepoți de către un bunic drag. Într-una dintre povești ne spune cum în satul Ograda s-a ridicat biserica cu acoperiș de țiglă și femeile or venit și or zis bărbaților: „Amu, dară nouă nu ne place!“. Acoperișul era din țiglă, dar ele doreau șindrilă. Sunt de acord cu ele. Tot de la domnul profesor mai aflam cum opincile au fost interzise de Gheorghe Gheorghiu-Dej pentru că erau un simbol al sărăciei. Azi nu numai că sunt purtate mai peste tot în mediul rural montan, dar confortul lor a influențat și moda modernă – inclusiv eu am o pereche.

Dacă cineva îți oferă ceva – o sticlă cu lapte, ori țuică ori altceva – și îți dă în mână, atunci aceasta este de pomană și nu e frumos să refuzi. Dacă îți pune produsul pe bancă, atunci pui și tu banii lângă.

În Țara Moților, cam cu două săptămâni înainte de Târgul de fete de pe Muntele Găina (prima duminică înainte de Sfântul Ilie – 20 iulie),  este un obicei unde se întâlnesc băbații și își dispută supărările. În Poiana Călineasa, ei se folosesc în aceste dueluri de mâini, de picioare și de... ciorapul nevestei – din acela trei sferturi și de lânî – plin cu nisip. Obiceiul a fost interzis pentru multă vreme deoarece se lăsa cu acccidentări destul de grave, însă a fost renăscut în urmă cu câțiva ani.

Peste vreo trei săptămâni, femeile din sat pleacă La deal, la locul cu verdeață pentru animale, cu animalele. Bărbații rămân singuri în sat pentru aproape șase săptămâni. Femeile mai coboară când și când, ca să facă o oală cu mâncare și alte treburi necesare prin casă, după care se întorc la sălașe.

Și când mă gândesc că în urmă cu o săptămână zburam cât mai aproape de cer, cu o parapantă la Remetea, iar acum intru în fundul Pământului!

Aerul din peșteră este foarte sănătos. Aici nu rezistă microbii. Speologii îmbătrânesc mai greu, dovada si domnul Viehmann, mult mai tânăr decât spune buletinul. Dimineața, dumnealui ne delectează cu rețeta specială de lapte cu cacao și alte dulcegării puse împreună în cană.

În apropiere se află și Peștera de la Hoanca Apei, pe Gârda Seaca, pe malul drept al văii.

În drumul nostru spre Huda Orbului, peștera aleasă pentru a doua zi de curs, admirîm în zare Curcubățile, Mare și Mică, numele dat celor mai mari înălțimi din Apuseni (1849 metri altitudine).

Un erou local este domnul doctor Christian Ciubotărescu, care pe vremea comuniștilor a terminat pe loc fruntaș Medicina și care spre surprinderea comisiei nu a ales niciunul dintre orașele pe care avea dreptul să le aleagă ca loc de aplicare a învățămintelor, alegând Gârda. Cei din comisie nici nu știau unde se află Gârda pe hartă. Cineva din comisie l-a întrebat dacă are cumva vreo mândruță pe acolo. Răspunsul a fost că acolo unde dorește el să meargă este Peștera Scărișoara cu ghețarul său. Pasiunea pentru aceasta i-a marcat destinul, și pe al slui, și pe al gârdenilor care nu aveau medic de șase ani.

În ultima seară, o mămăligă atrăgătoare zace aburindă în oală împreună cu ceva brânză întinsă. Poza de grup o facem la lumina blițurilor și a magneziului, cuvântul de ordine în tabără. Îmi aduceam și eu aminte vag de la orele de chimie cât ne mai distrau luminile produse de exploziile lui rapide si scurte. Șugubățul domn Viehmann este cel care pune la dispoziție elementele necesare.

Drumul spre Alba Iulia este mult mai lung la întoarcere. Plec pe la vreo 9 dimineața de la cătun, după explozia boilerului, mult mai puternică decât cea a magneziului de cu seara, și ajung după mai bine de o oră la Gârda. Domnul profesor mă duce cu mașina dumnealui, compania dumisale fiind una de zile mari. Tot dumnealui îmi spune să întreb de curse la bufetul din Gârda, „căci bufetul este locul unde se știe tot, de la ultimul divorț și până la ultimul premiu.

Și fac autostopul fără noroc și iau cursa de 12, venită pe la 12:30. Ardelenească și ea, se mișcă atât de molcom, încât îmi dă emoții în ceea ce privește prinderea trenului. Trenul meu era totuși pe la 15 și încă mai era vreme. Nu erau decât vreo 100 de kilomtri de parcurs, iar în mintea mea totul mergea birici, crezând că și dacă vom merge cu 40 km/oră, tot îl voi prinde. Ei, dar lucrurile nu stau tocmai așa. Șoferul mi-a pus toți nervii la încercare. Văzând niște camioane oprite în Câmpeni, se gândește să negocieze pentru niște saci cu porumb. Pesemne că avea porci acasă și trebuiau îngrășați. Nu se înțelege la preț, așa că pierdem vremea de pomană. Apoi niște bătrânele simpatice opresc și ele mașina ca să le ducă mai putin de un kilometru, suficent timp ca una dintre ele să scape exact sub scaunul șoferului floarea pentru nora. Și să o fi văzut, sau mai bine nu, pe băbuță cu dosul în sus, căutând colorata de buruiană, în timp ce mașina își continua mersul, iar ea evident că nu purta centura de siguranță. Între timp, pe sofer îl mai sună muierea și îi cere să facă piața. Foarte bine! Deja eram singurul pasager și omul și-a permis să mă lase să aștept vreo 15 minute cât să târguiască el cu ușile la autocar închise. De necrezut!

Mai aveam mult de mers, încă vreo 100 de kilometri la mila autostopului. Cobor în Abrud. În cele din urmă, un bătrânel mă ia la autostop, dar cu tot efortul și bunavoința lui ajung cu șase minute după ce a plecat trenul. Ei, nu e necaz mare, pentru că ultimul tren spre București era peste încă o oră!