Ajung duminica noaptea cu acelasi accelerat ca acum doua luni, dar cu o atmosfera mult mai incinsa...de cele peste 50 de grade C. Cele sase ore - egale cu sapte in urma intarzierii - sunt ore de citit (cartile imi sunt cei mai buni parteneri de drum in tren). Din cand in cand mai arunc cate o privire pe geam: paie decapitate de spic stau inca drepte in tarana lucrata un an. Pamantul si-a dat rodul. Soarele se duce curand la culcare printre sondele semet ridicate in pustiu.
Principala dorinta din aceasta calatorie era sa imi primesc cadoul: sa mai serbez inca o miscare de revolutie pe drumul pe care il visam de ani, pe marea Transalpina, cel mai inalt si misterios drum din Romania, botezat candva "Drumul Regelui"!
Luni dimineata inca nu stiam ce traseu vom alege. Parca nu am fi vrut sa ni se puna norii cortina in fata ochilor, insa in cateva minute ei se risipesc si ramane sus doar cerul liber.
Urmam traseul Petrosani – Hateg – Orastie – Sebes si de aici mai departe pe salba de lacuri de acumulare de pe Sebes: Sugag, Sasciori, Galceag, Oasa, Nedeiu, Tau etc. Apele Sebesului sunt rapide si mici, pe alocuri chiar seci. Lipsa precipitatilor se vede in peisaj, dar noua ne prieste deoarece nu ne mai impotmolim si nu mai e nevoie sa banuim adancimea baltilor din drum.
Salutam din mers Cabana Oasa si oprim un pic la granita dintre judetele Alba si Valcea. Afine mici ce isi lasa urma pe mainile si buzele noastre ne satisfac poftele de fructe salbatice de padure.
Teodor ma imbie la drum cand imi aminteste ca unde sunt afine sunt si ursi. Tot el m-a invatat – cum l-au invatat si pe el batranii – ca daca simt miros de usturoi sa stiu ca un sarpe ii prin apropiere. Acest amanunt nu il voi uita de acum. Tot el ma invata ca: “Daca ti-e sete/Saruta doua fete!”. Asta insa nu o pot aplica in caz de nevoie, dar poate ii va ajuta pe altii ;)
Culegatorii de afine – si aici nu mai e vorba de noi – sunt permanent in drumul nostru. Acum constientizez munca lor plina de rabdare si de "abstinenta". Nu stiu cate bobite nu as fi bagat eu sub nas si cate as fi pus in galetusa! :D
La Obarsia Lotrului iti trebuie ceva orientare sa te dumiresti pe unde e drumul, printre escavatoare si muncitori care mai de care cu spor. Apogeul este cand facem stanga spre Ranca pe langa camionul pus de-a curmezisul in drum si ocolim ceaunul aburind din curtea oamenilor. Dupa care cobor si sunt spectatoare asupra trecerii submarinului Transalp prin apa curgatoare.
De la Obarsia Lotrului la Ranca se intinde cel mai frumos drum, asta pe o parte si pe alta a lui si nu drumul propriu zis care e facut bucati. In 1930 el a fost marit pana la Novaci. In 1947 era numit “Drumul Republicii”. Cu toate astea, doua camioane am intalnit sus in partea sa cea mai inalta si cativa omuleti care le incarcau cu piatra. As putea zice ca un pic ei mutau muntele!
La fiecare doua minute aud din fata: ”Ce fain ii! Te uita ce fain ii!” Corbi sunt in numar mare si norocosi: cati dintre ei au prilejul sa isi inalte zborul peste asemenea minunatii ale naturii!?!
Sute de oite pasc iarba deasa si curata de pe munte. Dar…unde sunt oite sunt si caini, din aia mari si rai.
Norocul si ghinioanele se tin lant de noi. Dupa ce fentam niste caini ciobanesti care isi pornisera atacul asupra noastra si reusim sa scapam de ei, la cateva sute de metri nimerim intr-o rapa si ne rasturnam. Nu patim nimic, decat eu o mica sperietura, dar...deja sunt obisnuita. Ne chinuim un pic sa repunem motorul pe roti si plecam mai departe, inca cu ochii cascati asupra frumusetilor din jur.
Aproape de Ranca intoarcem din drum doi motociclisti: unul cu un Transalp ca al nostru, dar cu cauciucuri chiar mai bune, si unul cu nici mai mult si nici mai putin decat un CBR de 1000 cmc. Fiind deja ora 17, au fost usor de convins ca ii va prinde noaptea pe drum si va fi vai si amar de ei. Intelegatori, au facut cale intoarsa.
Ranca este un adevarat santier in varf de munte, blocuri semete deja luand locului falnicilor brazi. Aici sarbatorim Transalpina cu niste fripturi de neuitat.
Desi intital stabilisem sa o taiem pe la Crasna si sa oprim si la manastire, ceasurile erau destul de inaintate si nu ne mai puteam permite surprize prilejuite de drum. Asa ca urmam drumul Novaci – Targu Jiu, iar de aici strabat pentru prima oara Defileul Jiului pe motocicleta. Oprim la Manastirea Lainici, cea al carei verde este aproape la fel de renumit ca si albastrul de Voronet. Acum doi ani m-am bucurat de participarea la o tabara de fotografie in zona si atunci am descoperit ca pe partea cealalta a soselei se face un drum care dupa vreo ora de mirat printre frumusetile si linistea padurii ajungi la Schitul Locurele, unde pe noi ne-a asteptat cu un zambet sincer calugarul Firmilian, care il avea in grija.
Apusul ne prinde inca in sa. La ultimile forte ale soarelui ajungem sa oprim in curtea gazdei.
Zilnic strabatem acest Route 66 al Romaniei cum este numit drumul Petrosani – Hateg, trecand prin Pasul Merisor (759 m). In fiecare zi salut varful Retezatului (Vf. Peleaga 2509 m) din mers. Nici azi nu avem nicio sursa de ploaie pe cer. Zambesc iar cand vad imaginea de poveste a cuplului perfect pe care il fac cicorile cu lemnele vechi infipte in tarana sub forma de gard.
Intre Zaicani si Bucova trecem prin pasul Poarta de Fier a Transilvaniei - 700 m – legatura Transilvaniei cu Banatul. Prin satul Zavoi, remarc un element de arhitectura nemaintalnit pana acum: casele au celebrele porti inalte, dar tot la strada mai au o intrare directa in odai.
Cea mai frumoasa parte a drumului este ca de fiecare data si cea mai salbatica: de la Poiana Marului la Muntele Mic. Pentru a ajunge aici – candva renumita statiune de schii – este mai accesibil pe drumul dinspre Caransebes.
La un moment dat drumul pare ca duce spre cer. Ajunsi la capatul drumului, Teodor ramane la afine, iar eu merg pana sus, cautand varful.
Panorama este de vis: numai cer albastru si munti! Si eu! Si tufe de afine! Si doua antene mari...:(
Pe partea cealalta, Caransebesul se intinde mandru la poalele muntilor.
La dus, cum am intrat in padure, am vazut un izvor in drum si i-am luat ca localizare un reper. Pe seara ne-a bucurat apa sa limpede. Intorsi spre casa, sunt uimita cum la nici 5 km dupa panoul cu “Ocrotiti padurea” se inalta un altul cu o reclama la o drujba.
Oprim pe seara pentru o ciorba de burta la Hanul Bolestilor (la Baru, la jumatatea distantei dintre Hateg si Petrosani). As putea sa descriu un traseu al papanasilor in Romania. Cei mancati aici sau aproape mancati nu vi-i recomand. Am fost multa vreme indecisa daca li se tragea culoarea de la dulceata de afine sau de la o cultura de penicilina. Si erau si reci!
Totusi, un amanunt favorabil este ca popasul acesta mi-a oferit prilejul sa mai aflu despre o cetate bine ascunsa: cetatea Crivadia sau mai bine zis turnul care a ramas...sau ce a mai ramas din el. Din pacate, accesul este ingreunat pentru ca nu exista un loc unde sa iti lasi masina. Pentru motocicleta s-ar fi gasit, dar motociclistul nu poate urca versantul cu incaltamintea din echipament. Imediat ce treci de podul dinspre Petrosani spre Hateg, la Banita, se face un canion impresionant. Asa cum citeam si in alte impresii, doar iarna se poate vedea turnul din sosea, vegetatia camuflandu-l perfect. Daca te afli cumva la volan, sigur il vei rata. Eu am avut norocul ca de pe locul pasagerului puteam casca ochii mari la minunile din jur si, cu toate ca in fiecare zi treceam pe acolo cam de doua ori, de fiecare data mai descopeream mici si frumoase amanunte.
Daca faci popas in Banita, iti recomand cateva clipe de liniste la cele doua bisericute vechi de aici, una pe stanga drumului si una pe cealalta parte. Sunt niste elemente frumoase de istorie a locului.
Am o mica tentativa de a ajunge la cetatea Hategului - trecand pe langa indicator de atatea ori, insa Teodor e de neinduplecat cand vede ca e de mers o ora (echipamentul sau de motociclist mai mult l-ar fi chinuit in ascensiune). Intoarcem la Santamarie Orlea si mergem spre Retezat.
Pe acest drum nu am fi nimerit decat daca aveam o harta, dar de data asta harta mea se odihnea acasa. Indicatorul l-am vazut numai pentru ca am dorit ca de data asta sa vad cum este Castelul din Santamarie Orlea, cel de care nici macar nu aveam habar data trecuta si de care am aflat de pe internet. Placuta imi starneste curiozitatea si, daca zilele precedente deja planul era facut, atunci am lasat pe miercuri acest traseu.
Castelul arata cam dezamagitor, iar una dintre anexele sale este acum depozit second hand.
Inca nu pot zice care traseu a fost mai salbatic, desi de Transalpina ma leaga un mare subiectivism. Sa zicem, in aceste conditii, ca traseul acesta este pe locul doi.
Trecem pe langa Raul Mare si acolo unde se termina asfaltul si incepe drumul prin padure prin Parcul National Retezat se pune in fata noastra o bariera. Foarte frumos, zic, doar e parc si nu e bine sa trecem mai departe decat cu rucsacul in spate! Dar nu! Pentru 3 lei de masina si 2 lei de persoana bariera se ridica legal.
Retezatul este o alta lume, e altceva, asa cum remarcam amandoi. Drumul se incapatana sa nu se mai termine. Vreo 20 de km ne-au parut ca o distanta care te rupe de lume si te duce in o alta! Ne tot miram de maretia si frumusetea lui! Salutam din mers pe cei ce aveau sa doarma peste noapte in corturile intinse adesea pe marginea drumului. Ne gandeam ca nu suntem decat noi si padurea si cu cat ne apropiam de capatul drumului, speram intr-o salbaticie tot mai mare. Dar...ajungem la capatul lui care era de fapt o mare parcare plina cu masinile celor ce faceau incursiuni spre culmi sau doar opreau si plecau sa se poata lauda ca au fost la munte. Aceasta mica dezamagire ne-a fost compensata de peisajele curate, fara gunoaie, si de apa limpede ce ne-a racorit dupa drum.
Cabana Rotunda este in drum. Acasa aveam sa aflu ca era una din cabanele preferate pentru vanatoare ale lui Ceausescu. Noi insa nu am oprit la poarta sa. Dar am speranta ca vom reveni la iarna.
Din "capatul"drumului poti ajunge la Cabana Buta, in Saua Plaiul Mic sau la Lacul Bucura din Poiana Pelegii, aproape de pitorescul baraj de lemn peste vale.
Intorsi din Retezat, facem dreapta spre Raul de Mori, sat unde oprim la Biserica Suseni si Cetatea Colt.
Spre rusinea mea, de biserica din Suseni nu imi aduc aminte sa fi auzit vreodata sau daca am auzit...am fost ignoranta. Nu se stie exact daca nu cumva este mai veche decat cea din Densus sau din aceeasi perioada. “Chelarul” - detinatorul cheii bicericii – ne povesteste cum pana de curand din mijlocul bisericii se ridicau buruieni inalte de statul unui om. Zidurile erau daramate de la jumatate si in altar ploua. Altarul de fapt este singurul loc din biserica unde cu greu mai distingi culorile frescei ce il impodobeau.
Biserica este deosebita deoarece este ridicata din piatra de rau. Pe acoperis – ca o podoaba capilara – sta iarba ce si-a prins samanta si acum isi unduie firele in vant.
In fata bisericii se ridica un deal...inalt, iar din varful sau se uita la tine Cetatea Colt sau mai bine zis ce a mai ramas din ea. In adolescenta, “Castelul din Carpati” al lui Jules Vernes a fost una din primele carti care mi-a starnit pofta de aventura. Nu stiam pe atunci ca acel castel din poveste chiar a existat in realitate. Acum aveam sa imi urc pasii pana la el. Teodor alege de data asta sa ma astepte sa imi fac eu descoperirea mea. Ii multumesc pentru rabdare si plec agale...cu pasi repezi, foarte repezi, pana sus.
“In juma'de ora ajungeti!”, ne spune ghidul nostru din biserica. Nu cred ca sunt eu cine stie ce sprintera pe munte, dar ajung in mai putin de un sfert de ora, manata si de teama ca eram singura in padure. Semnele indicatoare sunt foarte putine, iar daca sunt, apar dupa ce a trebuit sa te decizi singur daca o iei la stanga sau la dreapta si ele veneau astfel ca un premiu ca ai ales calea corecta.
Probabil ca am acest curaj de a merge singura prin padure undeva ascuns in gene. Imi povestea uneori bunica cum incaleca de mica copila si campurile erau numai ale ei.
Ma intorc apoi multumita de noile ziduri cucerite si deja astept cu nerabdare Sarmizegetusa Dacica.
De data aceasta ne-a ajutat seceta. Baltile mari erau seci, iar noroaiele erau amintire. Capitala dacilor ne astepta! Un mic obstacol mai aveam de trecut; la ultima curba pe drumul ca vai de el...ne rasturnam. Aleg sa merg pe jos ultimul kilometru, spre supararea lui Teo. Aveam nevoie sa ajung acolo cu pasul si astfel "accidentul" a fost favorabil.
Nu stiu daca am mai vazut vreodata fagi atat de inalti, aparandu-mi ca niste Sequoia in fata. Poate ca intr-adevar au de pazit comori si astfel ii sperie pe cei care indraznesc sa le tulbure linistea radacinilor.
La Gradistea de Munte toate stralucesc: pare ca particule minuscule de aur stau imprastiate in tarana sau in micile raulete din drum.
Deja, cum trec pe langa indicatoarele de Fetele Albe sau Blidaru, imi programez noi calatorii in zona.
M-a uimit prezenta cosurilor de gunoi de la Sarmizegetusa, dintre “altare”. Dar pana la urma am ajuns la concluzia ca e mai bine ca ele exista caci erau pline si romanii care s-ar fi caznit sa urce pana acolo, probabil nu ar mai fi avut resurse sa isi care gunoaiele cu ei.
Viperele au ramas sa pazeasca capitala, iar numeroase anunturi te atentioneaza asupra acestui amanunt.
Insist sa mergem si la Costesti daca tot suntem in zona: 40 de minute de mers pe jos spune indicatorul, insa dupa vreo 6 km nu pare ca ajungem nicaieri. Ori am incurcat noi drumul – sageata indicatoarr ne fiind exact pe drumul pe care am luat-o noi – ori ne trebuia mai multa rabdare, indicatorul anuntand astfel 40 de minute pentru a ne incuraja ca e aproape. Noua ne-a ramas insa vorba ca "te trimit la Costesti", originile acestea fiind asemanatoare cu..."celelalte" origini. :)
Inainte de a intra in Orastie, mai petrecem cateva clipe campenesti la “furat” de mere. Oprim in siguranta pe marginea drumului, Teo culege merele si eu le mananc. :)
Pe alta data ne ramane si drumul spre Hobita (alta decat cea a lui Brancusi), Raul Barbat si Cabana Baleia (trecuta Balea pe indicator de cineva care probabil ca auzit cumva de cabana din Fagaras si a confundat-o cu aceasta), la vreo 22 km de la soseaua spre Petrosani.
Vestea ca autocarul cu care trebuia sa ma intorc acasa nu mai are locuri libere ne influenteaza in bine programul si vineri mai am cateva ore de petrecut cu Teo. De data asta ramanem in Petrosani, dar mergem sus, pana la Rusu. Drumul este foarte bun, dar din pacate nu avem vreme sa urcam pana sus. Ramane ca o promisiune pe alta data!
Spre Targu Jiu - acolo de unde aveam sa iau trenul - mai admir inca o data Parcul National Defileul Jiului. Ma bucur sa vad cat de multe trasee sunt semnalizate inca din sosea. Ce pofta am sa sar din sa si sa o iau spre munte! Remarc ca o noua prezenta isi face aparitia pe zi ce trece, ca vine tot mai aproape: e toamna! A inceput deja sa isi imprastie culorile pe culmi. Astept cu nerabdare sa o calarim si pe ea! :)
Principala dorinta din aceasta calatorie era sa imi primesc cadoul: sa mai serbez inca o miscare de revolutie pe drumul pe care il visam de ani, pe marea Transalpina, cel mai inalt si misterios drum din Romania, botezat candva "Drumul Regelui"!
Luni dimineata inca nu stiam ce traseu vom alege. Parca nu am fi vrut sa ni se puna norii cortina in fata ochilor, insa in cateva minute ei se risipesc si ramane sus doar cerul liber.
Urmam traseul Petrosani – Hateg – Orastie – Sebes si de aici mai departe pe salba de lacuri de acumulare de pe Sebes: Sugag, Sasciori, Galceag, Oasa, Nedeiu, Tau etc. Apele Sebesului sunt rapide si mici, pe alocuri chiar seci. Lipsa precipitatilor se vede in peisaj, dar noua ne prieste deoarece nu ne mai impotmolim si nu mai e nevoie sa banuim adancimea baltilor din drum.
Salutam din mers Cabana Oasa si oprim un pic la granita dintre judetele Alba si Valcea. Afine mici ce isi lasa urma pe mainile si buzele noastre ne satisfac poftele de fructe salbatice de padure.
Teodor ma imbie la drum cand imi aminteste ca unde sunt afine sunt si ursi. Tot el m-a invatat – cum l-au invatat si pe el batranii – ca daca simt miros de usturoi sa stiu ca un sarpe ii prin apropiere. Acest amanunt nu il voi uita de acum. Tot el ma invata ca: “Daca ti-e sete/Saruta doua fete!”. Asta insa nu o pot aplica in caz de nevoie, dar poate ii va ajuta pe altii ;)
Culegatorii de afine – si aici nu mai e vorba de noi – sunt permanent in drumul nostru. Acum constientizez munca lor plina de rabdare si de "abstinenta". Nu stiu cate bobite nu as fi bagat eu sub nas si cate as fi pus in galetusa! :D
La Obarsia Lotrului iti trebuie ceva orientare sa te dumiresti pe unde e drumul, printre escavatoare si muncitori care mai de care cu spor. Apogeul este cand facem stanga spre Ranca pe langa camionul pus de-a curmezisul in drum si ocolim ceaunul aburind din curtea oamenilor. Dupa care cobor si sunt spectatoare asupra trecerii submarinului Transalp prin apa curgatoare.
De la Obarsia Lotrului la Ranca se intinde cel mai frumos drum, asta pe o parte si pe alta a lui si nu drumul propriu zis care e facut bucati. In 1930 el a fost marit pana la Novaci. In 1947 era numit “Drumul Republicii”. Cu toate astea, doua camioane am intalnit sus in partea sa cea mai inalta si cativa omuleti care le incarcau cu piatra. As putea zice ca un pic ei mutau muntele!
La fiecare doua minute aud din fata: ”Ce fain ii! Te uita ce fain ii!” Corbi sunt in numar mare si norocosi: cati dintre ei au prilejul sa isi inalte zborul peste asemenea minunatii ale naturii!?!
Sute de oite pasc iarba deasa si curata de pe munte. Dar…unde sunt oite sunt si caini, din aia mari si rai.
Norocul si ghinioanele se tin lant de noi. Dupa ce fentam niste caini ciobanesti care isi pornisera atacul asupra noastra si reusim sa scapam de ei, la cateva sute de metri nimerim intr-o rapa si ne rasturnam. Nu patim nimic, decat eu o mica sperietura, dar...deja sunt obisnuita. Ne chinuim un pic sa repunem motorul pe roti si plecam mai departe, inca cu ochii cascati asupra frumusetilor din jur.
Aproape de Ranca intoarcem din drum doi motociclisti: unul cu un Transalp ca al nostru, dar cu cauciucuri chiar mai bune, si unul cu nici mai mult si nici mai putin decat un CBR de 1000 cmc. Fiind deja ora 17, au fost usor de convins ca ii va prinde noaptea pe drum si va fi vai si amar de ei. Intelegatori, au facut cale intoarsa.
Ranca este un adevarat santier in varf de munte, blocuri semete deja luand locului falnicilor brazi. Aici sarbatorim Transalpina cu niste fripturi de neuitat.
Desi intital stabilisem sa o taiem pe la Crasna si sa oprim si la manastire, ceasurile erau destul de inaintate si nu ne mai puteam permite surprize prilejuite de drum. Asa ca urmam drumul Novaci – Targu Jiu, iar de aici strabat pentru prima oara Defileul Jiului pe motocicleta. Oprim la Manastirea Lainici, cea al carei verde este aproape la fel de renumit ca si albastrul de Voronet. Acum doi ani m-am bucurat de participarea la o tabara de fotografie in zona si atunci am descoperit ca pe partea cealalta a soselei se face un drum care dupa vreo ora de mirat printre frumusetile si linistea padurii ajungi la Schitul Locurele, unde pe noi ne-a asteptat cu un zambet sincer calugarul Firmilian, care il avea in grija.
Apusul ne prinde inca in sa. La ultimile forte ale soarelui ajungem sa oprim in curtea gazdei.
Zilnic strabatem acest Route 66 al Romaniei cum este numit drumul Petrosani – Hateg, trecand prin Pasul Merisor (759 m). In fiecare zi salut varful Retezatului (Vf. Peleaga 2509 m) din mers. Nici azi nu avem nicio sursa de ploaie pe cer. Zambesc iar cand vad imaginea de poveste a cuplului perfect pe care il fac cicorile cu lemnele vechi infipte in tarana sub forma de gard.
Intre Zaicani si Bucova trecem prin pasul Poarta de Fier a Transilvaniei - 700 m – legatura Transilvaniei cu Banatul. Prin satul Zavoi, remarc un element de arhitectura nemaintalnit pana acum: casele au celebrele porti inalte, dar tot la strada mai au o intrare directa in odai.
Cea mai frumoasa parte a drumului este ca de fiecare data si cea mai salbatica: de la Poiana Marului la Muntele Mic. Pentru a ajunge aici – candva renumita statiune de schii – este mai accesibil pe drumul dinspre Caransebes.
La un moment dat drumul pare ca duce spre cer. Ajunsi la capatul drumului, Teodor ramane la afine, iar eu merg pana sus, cautand varful.
Panorama este de vis: numai cer albastru si munti! Si eu! Si tufe de afine! Si doua antene mari...:(
Pe partea cealalta, Caransebesul se intinde mandru la poalele muntilor.
La dus, cum am intrat in padure, am vazut un izvor in drum si i-am luat ca localizare un reper. Pe seara ne-a bucurat apa sa limpede. Intorsi spre casa, sunt uimita cum la nici 5 km dupa panoul cu “Ocrotiti padurea” se inalta un altul cu o reclama la o drujba.
Oprim pe seara pentru o ciorba de burta la Hanul Bolestilor (la Baru, la jumatatea distantei dintre Hateg si Petrosani). As putea sa descriu un traseu al papanasilor in Romania. Cei mancati aici sau aproape mancati nu vi-i recomand. Am fost multa vreme indecisa daca li se tragea culoarea de la dulceata de afine sau de la o cultura de penicilina. Si erau si reci!
Totusi, un amanunt favorabil este ca popasul acesta mi-a oferit prilejul sa mai aflu despre o cetate bine ascunsa: cetatea Crivadia sau mai bine zis turnul care a ramas...sau ce a mai ramas din el. Din pacate, accesul este ingreunat pentru ca nu exista un loc unde sa iti lasi masina. Pentru motocicleta s-ar fi gasit, dar motociclistul nu poate urca versantul cu incaltamintea din echipament. Imediat ce treci de podul dinspre Petrosani spre Hateg, la Banita, se face un canion impresionant. Asa cum citeam si in alte impresii, doar iarna se poate vedea turnul din sosea, vegetatia camuflandu-l perfect. Daca te afli cumva la volan, sigur il vei rata. Eu am avut norocul ca de pe locul pasagerului puteam casca ochii mari la minunile din jur si, cu toate ca in fiecare zi treceam pe acolo cam de doua ori, de fiecare data mai descopeream mici si frumoase amanunte.
Daca faci popas in Banita, iti recomand cateva clipe de liniste la cele doua bisericute vechi de aici, una pe stanga drumului si una pe cealalta parte. Sunt niste elemente frumoase de istorie a locului.
Am o mica tentativa de a ajunge la cetatea Hategului - trecand pe langa indicator de atatea ori, insa Teodor e de neinduplecat cand vede ca e de mers o ora (echipamentul sau de motociclist mai mult l-ar fi chinuit in ascensiune). Intoarcem la Santamarie Orlea si mergem spre Retezat.
Pe acest drum nu am fi nimerit decat daca aveam o harta, dar de data asta harta mea se odihnea acasa. Indicatorul l-am vazut numai pentru ca am dorit ca de data asta sa vad cum este Castelul din Santamarie Orlea, cel de care nici macar nu aveam habar data trecuta si de care am aflat de pe internet. Placuta imi starneste curiozitatea si, daca zilele precedente deja planul era facut, atunci am lasat pe miercuri acest traseu.
Castelul arata cam dezamagitor, iar una dintre anexele sale este acum depozit second hand.
Inca nu pot zice care traseu a fost mai salbatic, desi de Transalpina ma leaga un mare subiectivism. Sa zicem, in aceste conditii, ca traseul acesta este pe locul doi.
Trecem pe langa Raul Mare si acolo unde se termina asfaltul si incepe drumul prin padure prin Parcul National Retezat se pune in fata noastra o bariera. Foarte frumos, zic, doar e parc si nu e bine sa trecem mai departe decat cu rucsacul in spate! Dar nu! Pentru 3 lei de masina si 2 lei de persoana bariera se ridica legal.
Retezatul este o alta lume, e altceva, asa cum remarcam amandoi. Drumul se incapatana sa nu se mai termine. Vreo 20 de km ne-au parut ca o distanta care te rupe de lume si te duce in o alta! Ne tot miram de maretia si frumusetea lui! Salutam din mers pe cei ce aveau sa doarma peste noapte in corturile intinse adesea pe marginea drumului. Ne gandeam ca nu suntem decat noi si padurea si cu cat ne apropiam de capatul drumului, speram intr-o salbaticie tot mai mare. Dar...ajungem la capatul lui care era de fapt o mare parcare plina cu masinile celor ce faceau incursiuni spre culmi sau doar opreau si plecau sa se poata lauda ca au fost la munte. Aceasta mica dezamagire ne-a fost compensata de peisajele curate, fara gunoaie, si de apa limpede ce ne-a racorit dupa drum.
Cabana Rotunda este in drum. Acasa aveam sa aflu ca era una din cabanele preferate pentru vanatoare ale lui Ceausescu. Noi insa nu am oprit la poarta sa. Dar am speranta ca vom reveni la iarna.
Din "capatul"drumului poti ajunge la Cabana Buta, in Saua Plaiul Mic sau la Lacul Bucura din Poiana Pelegii, aproape de pitorescul baraj de lemn peste vale.
Intorsi din Retezat, facem dreapta spre Raul de Mori, sat unde oprim la Biserica Suseni si Cetatea Colt.
Spre rusinea mea, de biserica din Suseni nu imi aduc aminte sa fi auzit vreodata sau daca am auzit...am fost ignoranta. Nu se stie exact daca nu cumva este mai veche decat cea din Densus sau din aceeasi perioada. “Chelarul” - detinatorul cheii bicericii – ne povesteste cum pana de curand din mijlocul bisericii se ridicau buruieni inalte de statul unui om. Zidurile erau daramate de la jumatate si in altar ploua. Altarul de fapt este singurul loc din biserica unde cu greu mai distingi culorile frescei ce il impodobeau.
Biserica este deosebita deoarece este ridicata din piatra de rau. Pe acoperis – ca o podoaba capilara – sta iarba ce si-a prins samanta si acum isi unduie firele in vant.
In fata bisericii se ridica un deal...inalt, iar din varful sau se uita la tine Cetatea Colt sau mai bine zis ce a mai ramas din ea. In adolescenta, “Castelul din Carpati” al lui Jules Vernes a fost una din primele carti care mi-a starnit pofta de aventura. Nu stiam pe atunci ca acel castel din poveste chiar a existat in realitate. Acum aveam sa imi urc pasii pana la el. Teodor alege de data asta sa ma astepte sa imi fac eu descoperirea mea. Ii multumesc pentru rabdare si plec agale...cu pasi repezi, foarte repezi, pana sus.
“In juma'de ora ajungeti!”, ne spune ghidul nostru din biserica. Nu cred ca sunt eu cine stie ce sprintera pe munte, dar ajung in mai putin de un sfert de ora, manata si de teama ca eram singura in padure. Semnele indicatoare sunt foarte putine, iar daca sunt, apar dupa ce a trebuit sa te decizi singur daca o iei la stanga sau la dreapta si ele veneau astfel ca un premiu ca ai ales calea corecta.
Probabil ca am acest curaj de a merge singura prin padure undeva ascuns in gene. Imi povestea uneori bunica cum incaleca de mica copila si campurile erau numai ale ei.
Ma intorc apoi multumita de noile ziduri cucerite si deja astept cu nerabdare Sarmizegetusa Dacica.
De data aceasta ne-a ajutat seceta. Baltile mari erau seci, iar noroaiele erau amintire. Capitala dacilor ne astepta! Un mic obstacol mai aveam de trecut; la ultima curba pe drumul ca vai de el...ne rasturnam. Aleg sa merg pe jos ultimul kilometru, spre supararea lui Teo. Aveam nevoie sa ajung acolo cu pasul si astfel "accidentul" a fost favorabil.
Nu stiu daca am mai vazut vreodata fagi atat de inalti, aparandu-mi ca niste Sequoia in fata. Poate ca intr-adevar au de pazit comori si astfel ii sperie pe cei care indraznesc sa le tulbure linistea radacinilor.
La Gradistea de Munte toate stralucesc: pare ca particule minuscule de aur stau imprastiate in tarana sau in micile raulete din drum.
Deja, cum trec pe langa indicatoarele de Fetele Albe sau Blidaru, imi programez noi calatorii in zona.
M-a uimit prezenta cosurilor de gunoi de la Sarmizegetusa, dintre “altare”. Dar pana la urma am ajuns la concluzia ca e mai bine ca ele exista caci erau pline si romanii care s-ar fi caznit sa urce pana acolo, probabil nu ar mai fi avut resurse sa isi care gunoaiele cu ei.
Viperele au ramas sa pazeasca capitala, iar numeroase anunturi te atentioneaza asupra acestui amanunt.
Insist sa mergem si la Costesti daca tot suntem in zona: 40 de minute de mers pe jos spune indicatorul, insa dupa vreo 6 km nu pare ca ajungem nicaieri. Ori am incurcat noi drumul – sageata indicatoarr ne fiind exact pe drumul pe care am luat-o noi – ori ne trebuia mai multa rabdare, indicatorul anuntand astfel 40 de minute pentru a ne incuraja ca e aproape. Noua ne-a ramas insa vorba ca "te trimit la Costesti", originile acestea fiind asemanatoare cu..."celelalte" origini. :)
Inainte de a intra in Orastie, mai petrecem cateva clipe campenesti la “furat” de mere. Oprim in siguranta pe marginea drumului, Teo culege merele si eu le mananc. :)
Pe alta data ne ramane si drumul spre Hobita (alta decat cea a lui Brancusi), Raul Barbat si Cabana Baleia (trecuta Balea pe indicator de cineva care probabil ca auzit cumva de cabana din Fagaras si a confundat-o cu aceasta), la vreo 22 km de la soseaua spre Petrosani.
Vestea ca autocarul cu care trebuia sa ma intorc acasa nu mai are locuri libere ne influenteaza in bine programul si vineri mai am cateva ore de petrecut cu Teo. De data asta ramanem in Petrosani, dar mergem sus, pana la Rusu. Drumul este foarte bun, dar din pacate nu avem vreme sa urcam pana sus. Ramane ca o promisiune pe alta data!
Spre Targu Jiu - acolo de unde aveam sa iau trenul - mai admir inca o data Parcul National Defileul Jiului. Ma bucur sa vad cat de multe trasee sunt semnalizate inca din sosea. Ce pofta am sa sar din sa si sa o iau spre munte! Remarc ca o noua prezenta isi face aparitia pe zi ce trece, ca vine tot mai aproape: e toamna! A inceput deja sa isi imprastie culorile pe culmi. Astept cu nerabdare sa o calarim si pe ea! :)
