Îmi fac bagajul și nu mai știu pe unde l-am pus pe Alifantis! Ah, e deja în rucsac. Mi s-a părut potrivit să îl ascult, admirând pe A1 floarea-soarelui despre care cântă așa de frumos.
Până ieșim din București mai ascultăm niște Queen, lăsând Rammstein pe mai târziu.
Din Pitești, ieșim repede pe drumul spre Curtea de Argeș și oprim pentru câteva clipe și la poarta mânăstirii. Ana este tot între ziduri, iar regii încă îli dorm aici somnul de veci.
Un car cu boi își duce roțile cauciucate pe asfaltul orașului.
Satele de sub munte sunt deja asaltate de orășeni.
Înainte de amiază suntem pe Vidraru. Salut din drum și intrarea pe Valea lui Stan, cum care am făcut deja cunoștință, dar cu dorință de revedere a stâncilor pline de aventuri. Deși abia s-a deschis drumul, grataragii l-au inclus deja în destinațiile fumigene de weekend. Pet-urile sunt și ele la locul lor, în Argeșul tot mai poluat.
Cum sunt pe Transfăgărășan, nu se poate să nu îl sun pe Relu, prietenul salvamontist, să văd dacă nu cumva este prin zonă. este! E Montaniada și el este maestru de ceremonii. Îndrăznesc să mă gândesc un pic la o tiroliană sau un rapel, ca pe vremuri, dar îmi aduc aminte că lista de vizite pe ziua de azi este lungă și las distracția asta pe altă dată.
Revedea cu Relu vine la pachet cu revederea lui Mircea Baniciu. Îmi aduc aminte că l-am cunoscut cu mulți ani în urmă, pe când aplaudam și cântam la înregistrarea albumului Ciripituri al mici păsări Colibri, formată din oameni mari. Își aduce și el aminte de Moțul Pittiș, ne cuprinde un pic nostalgia, iar interesul se mută apoi la ceaunul în care se naște bulzul.
Nea Vasile este mândru să transforme mălaiul și urda proaspătă într-o minune care numai în munte are gustul poftei de vacanță la bunici.
Cu ochii la copiii de pe pereții concursului, nu ratez totuși Transalpul lui Alex (cel care a fost împreună cu Honda mea la marea de cu o lună în urmă) parcat pe marginea șoselei. Ce mică e lumea... sau mai bine zis cum e lumea peste tot!
Cu flori colorate în păr, ma bucur că nu am rămas în București peste weekend și că soarele este cu noi pe drum. Frunzele de mesteacăn ori de fag atârna în perdea pe ramurile încă în verde crud.
Era prin 2004 când făceam cunoștință cu Transfăgărășanul din șaua a două roți, cu o zi înainte de a se închide drumul, într-un sfârșit de octombrie însorit. Și tot pe Transfăgărășan, vara trecută admiram Calea Lactee, pentru prima oară în acest spectacol de lumină, cu speranță de reatingere a Moldoveanului.
Stăm un pic de vorbă cu norii de la același nivel și nu scoatem cuțitul să tăiem ceața. Nu mai salutăm Bâlea, ascultând chemarea bunătăților de la Albota.
Spuma izvoarelor de munte se dă în spectacol sub formă de cascade pe versanții mândrii ai Făgărașului. Un covor de cimbrișor își răspândește aroma cu amintire de ceai băut pe crestă în Crai cu ani în urmă, la ușa cortului.
La Albota, festinul din farfurie este dat de un păstrav afumat, cu hrean iute de plângi când îl mănânci. Ascult sfatul Monicăi și nu ratez nici înghețata de casă, cu lapte cu gust de lapte, și o afinată (murată nu aveau). Și nici socata nu a fost rea!
Mai departe mai că îmi pare rău că de data aceasta nu eu am fost cea care a ales drumul fără afalt, ci Cristi. Mă bucur de praful drumului ce duce de la Arpașul de Sus mai departe, spre Ucea, Viștea și Victoria, până la Sâmbăta de Sus.
Poposim preț de câteva clipe și la Mânăstirea Sâmbăta, după ce am luat apă proaspătă și rece de la izvorul părintelui Arsenie Boca. Izvorul este aproape de Casa Zmeilor, dar zmeii nu erau acasă... și nici buzduganele nu erau aruncate, așa că nu am mai pierdut vremea să îi așteptăm.
Ce tristă mi se pare ideea de bloc la munte! De fapt, tristă mi se pare ideea de bloc, dar parcă doare mai tare să stai într-o cutie de beton și în față să ai Făgărașul, ca în cazul orașului Victoria, sau Piatra Craiului, ca în cazul Zărneștiului.
O barză sprijină un stâlp într-un picior. Alte patru și-au dat întâlnire la ceas de seară într-un cuib uscat. Ulițele ne readuc cu gândul la Mircea Baniciu și la Viața la țară elogiată de el. Doar cocoșul nu apare.
Depresiunea Făgărașului este împodobită de bălarii colorate și acoperită cu nori de poezie. Am schimbat Rammstein cu Cărtărescu și aflăm de ce iubesc bărbații femeile. La povestea din Irlanda apare fantoma pe care sperăm să nu o întâlnim la templul de la Șinca. Dar... nu o întâlnim pentru că nu mai avem vreme de popas. Se lasă întunericul când trecem spre Poiana Mărului și parcă nu am curaj să merg în templul misterios la ceas de seară. Lăsăm Șinca pe altă zi, din păcate nu pentru a doua zi.
Plaiul Foii ne primește cu ploaie și fără cer înstelat. Parcă toată apa pe care o așteptam de sus peste zi s-a amânat la ceasul serii. Bălțile imense pe drumul încet mă fac să nu mai regret că nu am plecat pe două roți de data aceasta. Consolarea vine și de la revederea cu Ciprian, chiar dacă fără Berty sau Bandit, niște exemplare superbe de malamut.
Ciprian este instructor de schi și în fiecare an îmi promit că vin peste iarnă la schi, iar acum îmi reînnoiesc promisiunea. Sper să mă și țin de cuvânt.
Seara povestim povești cu lei paralei și șerpălăi, asta și după ce am văzut un șerpălau pe drum. Fluturii de noapte își dezmorțesc aripile la lumina felinarelor. De la masa vecină de pe prispă aflu că peste zi a plouat preț de o oră în creastă. În rest, soarele a fost și el în munți.
Și dacă seara am amintiri cu urșii din copilărie de la Tușnad, dimineață îi aud glăsciorul unuia pe drumul spre Șpirlea. Cum și Cristi l-a auzit și deci nu mi s-a părut, facem calea-ntoarsă, eu mai repede ca el.
Mai experimentez o dată traversarea râului de munte desculță și am impresia că picioarele îmi rămân înțepenite în albie. Brrrr!
Ne luăm la revedere de la Ciprian care ne răsplătește întâlniea cu un pont: să mergem spre Bran prin Tohănița, peste Predeluț. Drumul este încântător și bucuria cu atât mai mare cu cât străbat un drum neumblat de mine până acum.
La Bran ne răsfățăm cu un kurtos din care eu cu greu îmi scot nasul atras de aburii dulci și plini de nucă.
Satele dintre Bucegi și Piatra Craiului, înșirate pe culoarul Bran–Rucăr (sau Dragoslavele cum am învățat la facultate că este corect) sunt inundate de verdele crud al ierbii prin ale cărei picături se scaldă soarele deloc leneș în duminica aceasta.
Codobature zburdalnice își fac drum peste culorile florilor de câmp cu cicoare și ochiul boului – ce nume pentru ce floare!
Am așa o poftă de zăcut prin fân proaspăt cosit...
Alifantis revine și el pe culoar.: „Du-mă fericire-n sus...“ Dar noi tocmai ce am început să coborâm. Ne abatem din drum și traversăm și Cheile Dâmbovicioarei. Le salut înălțimile și mă gândesc deja cu nostalgie la ce urmează.
Vara se pare că a pus stăpânire pe stâncile de calcar. Sper că ploile au cam obosit și că soarele devine stăpân pe următoarele weekenduri.
