Pe margine de Transfagarasan - Valea lui Stan

E adevarat ca nici nu m-am intors bine si deja mi-am facut bagajul pentru o noua plecare. Inca din Maroc, Relu ne-a facut invitatia la ziua lui si a celorlalti tauri pentru acest weekend. Initial trebuia sa mergem la Pitesti, dar neprevazutul ne-a dus mai departe, pe Transfagarasan, undeva in apropierea Vaii lui Stan, cea mai salbatica vale (dupa spusele anumitor cunoscatori) de la noi din tara.

Vineri pe seara plec de acasa, dar imediat ce s-a pornit o ploaie cu galeata ce nu a reusit sa ma opreasca. Norocul meu ca am aplicat unul dintre primele sfaturi primite pentru munte (inca de acum vreo 10 ani) si anume sa imi pun toate hainele in pungi inainte de a le vari in rucsac. Zis si facut! Pana la metrou am ajuns uda...aproape toata si cu hainele din rucsac neatinse de apa. Mai mult decat de mine trebuia sa am grija de aparatul foto imprumutat de un prieten ce se cunoaste la nevoie (merci Rechin ;)).

La iesirea din metrou astepta Zeppelinul cu Razvan ce avea sa duca la Pitesti nu mai putin de 5 fete, nu mai zic ca era sa se pricopseasca si cu doua mamaie care insistau sa le ia si pe ele cu tot cu papornite.

Ajungem la Pitesti unde membrii Montan Club Delta – dintre care "doar" vreo 5 isi serbau ziua – ne asteptau cu nerabdare. Masa de seara a fost o omleta cu...sunca – cel mai consumat aliment in Maroc (de unde si vorba "o reglam din sunca" (foamea) ). Omleta a fost asortata de unii (nu si de mine) cu o ingenioasa sticla de vodca cu ardei iute...foarte iute (doar pe limba am pus:D).

Pentru inca o noapte, mansarda clubului ne gazduieste cu sacii nostri de dormit (Relu are cate un izopren pentru fiecare).

Dimineata trezirea e pe la ora 6, nu ca ne-am fi grabit undeva, dar...unii nu au somn ca de plecat tot pe la 10 plecam. Mai intai oprim la Curtea de Arges sa regrupam cele 4 masini si sa aprovizionam cu 50 de paini pe langa cele 25 kg de cartofi si 17 kg de carne, toate pentu 25 de oameni. Asteptarea regruparii e acompaniata de Rammstein, System of a Down si Metallica, acorduri fine. :). O revedere dupa multi ani ma bucura la aparitia unui Minsk. Of, era o data unul pe care il calaream la scoala moto. Drumul la fel de frumos ca intoteauna, cu verde si cu salcami infloriti, cu aerul plin de vise, ciobani care inca isi pasc oile in tihna. Valea Argesului e foarte seaca, de abia era apa in talveg.

In drum oprim si ne facem datoria de cetatean la Capataneni si votam cu totii (banuiesc eu ca toti aveam aceeasi preferinta ;)). apoi mergem inca vreo 7-8 km si ajungem. Partea frumoasa a fost ca trebuia sa tre cem pe sub sosea pentrua ajunge la locul de campare, dupa care treceam raul si urcam foarte putin. Nu va imaginati mirarea trecatorilor care nu stiau cum am ajuns noi acolo. :))

S-a facut o punte peste rau cu pietre, apoi toate bagajele au fost coborate si urcate de pe cele doua maluri ale raului cu corzi si carabe, cu atat mai mic efortul de transportat. Repede Relu a avut grija sa imparta fiecaruia cate ceva de facut: unii coseau iarba pentru a pune corturile, altii curatau vatra pentru foc (pietrel eerau asezate din alte campari pe acele meleaguri), altii curatau deja cartofii. Stiiclele de bere au fost puse imediat la rece in rau.

Prietenii i-au facut lui Relu o frumoasa surpriza: toti au imbracat tricourile facute cu emblema clubului pe fond rosu...sa se aprinda taurii. :D

La un moment, aud intr-o discutie indiciul "Dominator". Fac repede legatura si imi dau seama ca se vorbeste despre motociclete, cu atat mai mult despre Honda. Mi i-am facut imediat amici pe cei doi.

Masa de pranz e gata. In meniu: ciorba a la Maroc. Majoritatea erau curiosi ce am mancat noi acolo si ca urmare s-a "gatit" dupa aceeasi reteta: cartori, ceapa, morcovi si...supa la plic, toate puse pe rand intr-un mare ceaun.

La ceas de seara am mai facut o nebunie pe care daca ar fi vazut-o mama...si anume rapel de la vreo 30 de m cu o coarda de vreo 10 cm grosime. Locul: podul din apropiere. Senzatia a fost tare, cu un pic de teama in introducere, dar adrenalina pe masura. Sub deviza: nimic din ce le e altora posibil nu imi e mie imposibil, sar parleazul (mai bine zis podul), stau cateva minute uimita si eu de ceea ce fac dupa care...desfac picioarele si usor usor....imi dau drumul. Dupa care strig: mai vreau!!!! Bestiala senzatie! Ce a fost mai greu apoi a venit. Se intunecase aproape de tot, iar frontala mi-a favorizat producerea unor vanatai,nevazand prea clar pe unde calc, versantul fiind destul de dificil de coborat. Fiecare dupa salt trebuia sa agate hamul si casca inapoi in chinga pentru a mai cobori si ceilalti.

Fiecare se culca mai devreme sau mai tarziu, cei mai rezistenti pe la 3 dimineata, dupa indelungi cantari la chitara si gonganituri in capacul de la ceaun. Asta le-a produs pedeapsa de dimineata cand au fost nevoiti sa puna masa si sa spele vasele. ;)

Inainte de masa de pranz, duminica facem o incursiune pe Valea lui Stan. De salbaticia si unicitatea vaii va recomand sa va convingeti si singuri si sa renuntati fara ezitare in momentul incare nu va mai simtiti in stare. Luati in considerare ca apa este destul de rece (indiferent de perioada din an) si pe alocuri este pana la brau. Daca ai calcat stramb...ai pus-o. Pentru mine a fost un bun test pentru bocancii de curand achizitionati...pe care l-au trecut. apoi, la masa si acasa. :(

Frumoase amintiri si excelente dovezi de organizator ale lui Relu! Frumosi si Pitestenii, si constantenii si – mai ales - Fagarasul!

Niciun comentariu: