Cheile Cheii - Cheile Crovului - cheile andrenalinei

Nu mai tin minte cand am mers ultima oara cu rata, la fel cum – mai trist – nu mai tin minte cand am plecat undeva fara aparat foto (mare greseala). Pe la 18.30 plec din Bucuresti: 12 lei pana la Pitesti (tarif de student).
Daca de caldura unii fug pe muntii inalti din Alaska, eu am plecat mai pe aici prin muntii Leaotei si ai Piatrei Craiului, mai bine zis undeva pe limita mai mult sau mai putin definita intre ei de Valea Cheii (Cheile Cheii). Cu mult dor de verde crud si de apacurgatoare limpede, e a douasaptamana cand iau calea autostrazii, nu a Soarelui, dar de soare plina.
Imaginea combinatului impreuna cu oile pascand la margine de autostrada ma intampina la intrarea in Pitesti. Multa aglomeratie la iesirea de pe drum. Pe la 8 pe seara ajung la gara (acolo te lasa autobuzul)si ma intalnesc cu Ana care imi tine de urat pana vine Vali ce ma va insoti la destinatia planuita. De abia dupa 9 si jumatate luam drumul Campulungului. Mergem atenti la ceas de noapte, oprim de respiro la Mausoleul de la Valea Mare – Pravat – Mateiasu, apoi mergem mai departe spre Culoarul Rucar – Bran. Dupa doua ore de la plearea din Pitesti ajungem la Rucar, trecand si pe drumul ce duce din stanga catre lacul Pecineagul. De aici urmarim atenti intrarea spre Cheile Dambovicioarei deoarece era singurul indiciu pentru drumul pe care aveam sa il urmam: inca 1 km pe sosea si pe dreapta sa nu ratam indicatorulspre Valea Cheii ce duce in satul Fundatica. Urmeaza un drum printre case (mai bine zis vile), drum care iti pare cu atat mai lung cu cat mergi mai incet (nu atingi 20 km/ora).

Pe drum (dupa miezul noptii printre chei) intrebam un localnic fara somn cat mai e pana la Pestera Hotilor si dupa cateva clipe de cugetare concluzioneaza ca ar fi vorba despre Pestera lui Fulga - cum mai e numita in zona - nu am gasit-o pe harta cu aceasta denumire - si ne incurajeaza sa mai mergem vreo 3 km. Ajungem in cele din urma si lasam masina langa celelalte doua, dupa care luam rucsacii si urcam vreo 20 de metri, ajutati si de corzile legate intre copacii de catre Relu pentru un mai usor acces. Corturileerau deja asezate in pestera, asa ca poate sa ninga, poate sa ploua...Fac omica socoteala si remarc ca anul acesta bat recordul personal la nopti dormitein cort si folosit servetele umede.
Ca si alte dati, mancarea se pune la gramada si fiecare e invitat si gazda in acelasi timp (fain sentiment de echipa). Inainte de a se da stingerea pe la 1 noaptea, privim uimiti (cel putin eu) cum se vad fulgerele peste munte.

Dimineata se trezeste fiecare in voia lui. Fiind intuneric, nu ne-am sinchisit sa ne trezim decat dupa ora 9. "Concertul" sustinut pe vreo 2-3 voci a dat trezireatuturor. Pe de alta parte, in pestera fiind temperatura constanta, si noua ne-a fost destul de cald si bine. Mai lenevim cam jumatate de ora dupa care o cafeae bine venita. Arunc niste priviri prin jur, asa in recunoastere, si sunt indrumata sa merg la "bucatarie". Nu ma trimite nimeni la cratita, ci la vagauna de la vreo 10 metri de pestera aceasta, plina de frunze si cu mai multe ferestre. In drumul pana acolo, pe potecuta, imi aduc aminte de cateva ori cat de tare pisca urzicile, cateva dintre ele lasand ceva urme pe mainile mele.
Apoi, plecam pe Valea Crovului pentru trecking si catarat. Valea Crovului e pe drumul ce duce spre Padina, drum numit si Curmatura Fiarelor. Traseul este cu banda albastra, apoi se schimba in cruce galbena. Relu imi recomanda sa citesc cartile lui Walter Kargel despre traseele de alpinism din Romania (ajunsa acasa am dat imediat un search si am gasit o bibliografie bogata, pe care o recomand si celor interesati de acest domeniu).Iarba verde, gaze multe si o talpita pe un copac. Ne gandeam noi ca o fii avertizare ca sunt ursi in zona (daca ai alta explicatie te rog sa mi-o spui si mie:) ).
Talpita - avertizare pentru urs?
Relu ramane la mansa sa instaleze corzile pentru catarat. Observa pe pereti niste urme de silicon, semn ca cineva a luat mulaj. Mai stam la o vorba mica cu el si un ditamai bolovanul vine de sus. Tipam si sarim care incotro, dupa care Liviu se adreseaza ursului: "De ce dai ma? Nu stii sa injuri?" Nu stim daca o fi fost urs, dar ne-am cam speriat. Pentru cateva momente...am si pascut. Mi s-afacut cunostiinta cu macrisul – o planta despre care eram tentata sa spun ca e trifoi, dar codita rosie o deosebeste de acesta. Am gustat – un gust acrisorprobabil cu vitamina C si cu efect impotriva setei. Rabdare sa ai si sa culegi un brat ca iese o salata grozava.Tot aici traieste si un exemplar singular de tisa(singular pentru ca era singurel prin zona). Merg mai departe cu Bea, Florin, Liviu si Vali si dupa vreo jumatate de ora (fara rucsaci, deci mers liber)ajungem la Coltul Viperei, un loc superb: niste stanci la care ajungi dupa un urcus destul de dificil pe un versant cu grohotis si alunecos. Transpiram si ne mai uda si cativa stropi de ploaie. Ne intoarcem si noi la mansa sa ne trecem pe lista lac atarat. In cazul meu era mai mult liftat decat catarat, dar oricum intalnirea cu stanca si coboratul in coarda de la inaltime sunt unice. Inainte de a fi coborata coarda, cand pe majoritatea ne-au lasat muschii, cativa mai fac un rapel cu stopperul (mi-e mi-a fost lene sa urc versantul).Pentru maine e promisa o tiroliana si eu de abia o astept. Asa cum o faceRelu – pe coarda si cablu de otel – nu o mai face nimeni. In timpul acesta,Simona si cu celalat Liviu ne-au asteptat in pestera si se pare ca nu au fost singuri. La auzul unor fosnete au zbughit-o repede in masina, acolo unde i-am gasit si noi. Baietii curajosi se duc apoi sa vada daca avem musafiriin pestera, dar nu au gasit nimic in plus. Am adus cu noi si lemne pentrufoc si apa (inclusiv pentru spalat vasele).


Curatam cartofi, ceapa si morcovi si facem iara o ciorba la ceaun, fiecare consumand cel putin 2 portii (parca cineva se lauda cu 5:)). Ne mai odihnim putin apoi ne echipam pentru pesterit: frontale si casti si manusi pentru fete :D. Bocancii trebuie neaparat sa fie rezistenti la apa (sau altii deschimb dupa incursiune) si ,de asemenea, ai nevoie cel putin de ogeaca impermeabila. Relu ne va face un "team-building" in Pestera cu Ulucesi intr-adevar simti cum se construieste echipa (cel putin eu am avut nevoie de ajutorul baietilor :D). Frate cu muntele, tot Relu e cel care ne tine si omica lectie de relief carstic si nearata ce sunt alea diaclaze, stalactite macaroana, lapiezuri si septe.
Dupa aceasta experienta cu destula adrenalina, concluzionam ca tuturor ne-a fost frica – unora pentru eiinsisi altora pentru ceilalti – si ca pana laurma e normal sa iti fie teama ca altfel ai fii inconstient.
Seara, la focul ce parjoleste frigaruile de sunca in tepuse, tot Relu e cel care ne vorbeste despre efectul rododendronului asupra...barbatilor (era vorba de ceaiul de bujor de munte). Culcarea e pe la 12 cand ne lasa puterile pe toti. A doua zi ne trezim iar pe la 9. Ardem gunoaiele si plecam apoi spre Cheile Dambovicioaei pentru o noua repriza de catarat si mai ales rapel. Azi ma bag si eu.
Ne tratam cu cate o inghetata, un suc si apoi trecem bariera (1leu/persoana si iti da si un sac pentru gunoi...pe care multi o fac gunoi). Repede suspe turnulet (dupa ce treci de Pestera Dambovicioara si mergi spre Brusturet),intins coarda si facut rapel. Daca data trecuta am facut rapel cu stoppettzelul, acum am incercat senzatia bazandu-ma pe rack pentru coborarea celor 60 de metri. Cand eram sus ma gandeam ca dracu m-a pus sa ma bagin ham si sa fac asta, dar de intors pe unde am venit nu aveam de gand sa ma intorc. Asa ca baietii m-au incurajat sa imi desfac picioarele, sa ma las pe spate, sa imi desfac picioarele (pentru un mai bun mers pe stanca) si sa imi dau drumul la vale. Am tras aer in piept si...am facut-o si pe asta.
Inca o ciorba la castron si fundalul sonor asigurat de vechi melodii ale formatiei Roxette de care cu nostalgie mi-am amintit (merci Liviu).Inainte de plecare am umplut sacii de gunoi, inclusiv pe cei pe care ii aveam la noi, evident c gunoaiele altora care nu au avut bunul simt sa facaacest gest.



Ca si ultimile dati, cand plecam noi vine si ploaia. Iesim din chei si stergatoarele parbrizului trebuiesc pornite. Imi aduceam aminte ca ultimaoara in chei fusesem cu doi ani in urma, pe o ploaie torentiala si pe motocicleta.
Ajunsi dupa aproape doua ore la Pitesti, oprim la club sa descarcelumea fotografiile, dar aflu ca ultimul maxi taxi spre Bucuresti urma sa plece in cateva minute. Asa ca ii imbratisez in graba pe cei prezenti si fug lamijlocul de transport ce ma va readuce in cotidian. Acasa aveam sa ma mairasfat putin cu un ceai facut din mugurii (mai bine zis conurile in formare) ale unei ramurele de brad. Mai aveam sa constat ca vanataile de saptamana trecuta au fost deja innoite si nici saptamana asta nu voi purta fustita.

Niciun comentariu: