Conace - ruine cu istorii

  Nu se poate da timpul inapoi, dar totusi cu un fel de masina a timpului si niste locuri cu istorii pierdute in vreme am contrazis, oarecum, prima supozitie. Destinatia (finala) este Conacul Bellu de la Urlati.


  Pornesc cu ceva emotii pentru ca aparatul foto nu se deschide (nu fac contact bateriile cu capetele lipite cu superglue) si nici eu nu am o stare prea buna, dar rezolv ambele rautati cu o cola. Mi se confirma inca o data ca nimic nu e mai rau decat ea si de aia le transforma pe cele rele in bune.


  E o zi de toamna perfecta, griul urban fiind inlocuit din mers cu cel provincial si anesteziat cu rosul perfect, ca intr-o imparatie a lobodei.


      Gandurile plecarii ne duc si la Odette si de la ea la toate generatiile de stafii mai mult sau mai putin bantuitoare.


      Adrian ne surprinde cu un dreapta dupa Puchenii Mari, cu gand de a opri in poarta fostului conac al lui Costache Cantacuzino.


     Dar o alta cladire ce zace pe marginea stanga a drumului ne opreste curiosi.


     Nu am gasit informatii on-line despre aceasta (sau nu am stiut cum sa caut), insa am obtinut cateva de la o localnica curioasa de curiozitatea noastra.


     "Asta a fost a unui om bogat. Apoi, pe timpul lui Dej, se uita un politai la TV si cu el tot satul."


     "Aici a fost gradinita. Mai-nainte, in partea asta erau vaci..."


     Singurul nume ca fiind al unui proprietar a fost cel al lui Ciocardel, insa mai in urma de atat nu a stiu a imi spune.


     Dupa '89 cladirea a avut soarta casei vaduvei din Zorba Grecu. Fiecare, cu mic cu mare, a luat ce a putut.


     M-a surprins ca a ramas intreg stalpul de lemn crestat de la balustrada scarilor.


     Un desen rupestru incearca, parca, sa mai sperie cu uratenia sa pe cine ar mai indrazni sa supere deja incercatele ziduri.


     Inainte de a ne intoarce la masina, ii confirmam doamnei ca "nu suntem de pe aici". "Ti-am zis eu!", intareste cu hotarare banuiala vocea fetei ce o insotea.


     Domnul Busulescu (re)clipeste din semnalizare dupa aplicarea metodei romanesti.


     Mai mergem cativa km si ajungem si la Conacul lui Costache Cantacuzino... sau la ce a mai ramas din el.
Povestea lui (foarte trista) aveam sa o aflu dupa ce l-am vazut la fata locului.


      Nu putem sa ne apropiem prea mult pentru ca spiritul omului cu coasa (nu, nu e cine credeti voi) ne interzice sa calcam proprietatea.


      Intentionam, insa, o revenire dupa obtinerea permisiunii de la cine trebuie.


        Trecem drumul si dam ocol bisericii de la inceputul secolului XVIII ridicata de Mihail Cantacuzino.


    Care toaca o fi pentru babele surde?


      Zidurile de piatra poarta, parca, pacatele ce le-a auzit la spovedaniile de-a lungul vremii.


      Detaliile arhitecturale ii dezvaluie o tinerete eleganta.


      Frescele mai pastreaza o parte din culorile asezate in scene biblice si pilde menite sa potenteze avantul la savarzirea pacatelor.


      Tragem poarta dupa noi si plecam atemporal spre Dealurile Subcarpatice.


     O mare urma de indoiala am avut ca vom ajunge pe toate rotile pe malul celalalt si mai ales m-am indoit ca vom ajunge uscati (si asta nu ca m-as fi temut de ploaie).


     Cu incredere ca stie soferul ce face, am tras aer in piept si am rasuflat usurata cand m-am vazut pe malul celalalt al Teleajenului.


     Mai avem de traversat Valea Calugarasca, apoi avem cativa km pe drumul national pana la Urlati.


    Nu oprim la nicio crama de pe Drumul Vinului pentru a nu il priva pe sofer de degustarile la care noi ceilalti am fi fost supusi.


      Conacul de la Urlati a fost salvat "de negura vremii", functionand in anii comunismului ca si Muzeu Etnologic.


    Acoperisul de sindrila este un caz fericit al vietii de apoi a lemnului (de dupa taiere).


    Ne amuza posturile sexy ale ciobanitelor ori ale tarancilor torcand cu poalele ridicate peste genunchi regizate de Alexandru Bellu.


   Dupa ce aruncam cateva priviri din foisorul de la intrare catre dealurile Buzaului si printre fotografiile lui Alexandru Bellu, mai facem cativa pasi pana la conacul propriu-zis.


     Locul ma intoarce in timp la vizitele de la Buftea de la Domeniul Stirbey, inainte de a deveni atat de cunoscut si de comercializat (cu vreo zece ani in urma).


      Vizita in interior dureaza vreo jumatate de ora, cu povesti spuse de Doamna Elena si savurate cuvant cu cuvant de noi.

     Va las sa le descoperiti singuri, intr-o vizita la fata locului. :)


     Beciul a fost cel care ne-a fascinat pe toti prin "vechiturile" cu valoare etnografica ce le adaposteste.


    Suntem indemnati sa luam si calea catre Sangeru pentru a vedea si Muzeul Satesc de acolo... ceea ce vom si face.


   Ne mai invartim cateva minute, cautam si catacombele ori "pesterile" din padurea inconjuratoare si ne minunam de tainele locului.


    (Ma intreb daca vasul din care mananca/se adapa calul a aparut deja sau va apare prin vreo poezie populara).


    Ma declar deja in asentiment cu soferul cand vad ca directia este INAINTE, indiferent de starea drumului. :)


       Instinctul ne duce, insa, pe drumul cel bun.


    Numai ca, oprind sa fotografiem crucile de piatra insirate adesea pe marginea drumului, si masinii i se pune cruce. Bateria este incinsa si refuzul de a mai porni este, probabil, ca urmare a chinurilor la care a fost supusa.


     Adrian are parte de prieteni saritori si, pana vin ei cu o noua baterie, ne goneste pe noi sa vedem cat mai e lumina Muzeul Satesc.


     Mai este o ora de lumina si tot atat pana cand muzeul se inchide.


    Satul este deja obosit si majoritatea caselor si-au tras deja obloanele.


     Verdele naturii din jurul crucilor s-a identificat, adesea, cu albul calcarului sanctificat.


     De unde a ramas masina in coma si pana la Muzeul Satesc mai avem cam un kilometru de mers.


     Observ cu coada ochiului (drept) o biserica de lemn, insa nu se poate sa o vizitam (este pe o proprietate inchisa) - nu mai functioneaza...


     Muzeul este o casa veche de la inceputul secolului XVII si are cateva carti vechi, elemente de costum popular, icoane si alte obiecte religioase.


  Pentru cateva luni adaposteste si o colectie de pipe (dupa ce l-am citit pe Oisteanu am inteles si pentru ce fel de "tutun" erau folosite de catre boieri).


     Numeroase alte casute -  candva vii - isi duc traiul de pe urma.


    In mintea mea se tes povestile lor.


    Peste drum de Muzeul Satesc este Casa Lucian Avramescu (poetul) care adaposteste monumente de piatra - Muzeul Pietrei.


   Ghid il avem chiar pe domnul Avramescu care ne spune ca a vrut sa demonstreze cu acest muzeu "ca nu suntem numai o civilizatie a lemnului in care sfarsim, ci si a pietrei).


  In interior ne sunt prezentate caricaturi si icoane in stil bizantin ale fratelui sau Marian Avramescu,


    Dupa care ne mutam in curte si ne invartim printre rasnite din diferite zone si secole.

   Una din dorintele poetului e sa reuseasca sa aduca aici si cateva lucrari ale lui George Apostu de la Paris.


       Seara ne goneste la masinuta vindecata.



    Evident, deja punem la cale alte plimbari asemanatoare, mai ales ca ne-au mai ramas cateva propuneri din aceasta neindeplinite.

Niciun comentariu: