Alpii - o experienta valdeza la inaltime

    E dimineata cand avionul din flota Lufthansa isi intinde aripile catre Frankfurt. Miroase a paine calda si gandul meu ajunge la chiparosii pe care i-am lasat cu dor in Toscana. Alpii, insa, ma vor primi cu paduri bogate de larice.


      Schimb avionul cu destinatia Torino si o cafea imi deschide ochii mari, sa incapa in ei maiestuozitatea Matterhonului. Il revad dupa sapte ani, de data asta eu fiind mai sus decat el.


     Aeroportul din Torino ne intampina cu miros puternic de espresso - cel adevarat. Un localnic cu infatisare de Al Bano ne starneste zambete indraznete. Aproape doua ore ni se infatiseaza in cale orasele si satuce, pe Valle Orco, de la Torino pana in  Ceresole Reale.
(orarul autobuzelor de la Torino si pana in zona Ceresole: www.vigobus.it/autolinee.php)


         Refugiul Fonti Minerali - denumire pe care o are de la izvorul cu apa ca la Tusnad (cu un puternic iz de FE) adapostit in interiorul sau - ne este prima gazda in Alpii Italieni.


     Ospitalitatea italiana ni se pune pe masa cu branza de tot felul, care mai de care mai incitanta a simturilor gustative... sau poftative. Cea mai in varsta are deja un an si patru luni si o cheama Toma.


      Un vin alb, o infuzie de menta cu coada soricelului si un manunchi de grisine ne ureaza si ele un Bun Venit in stil italiano vero.


           Privirea ni se inalta catre Grande Paradiso, in cautare de capre Ibex.


    O plimbare de seara ne duce pe Colle
 del
 Nivolet, in Parco
 Nazionale
 Gran
 Paradiso
,
 urcand serpuit pe Strada 
Reale 
di
 Caccia, catre lacurile Ceresole, Serru si Anielli. Potecuta pe care o vedem adesea insotind soseaua este drumul regelui Vittor Emanuel care prin anii '20 (adica acum vreo suta de ani) obisnuia sa vaneze prin padurile inca foarte putin cunoscute (de catre oameni)  la vremea aceea.


     In anii '30 ai secolului trecut s-a construit barajul.


      Un singur locuitor a rezistat si nu a iesit din casa atunci cand casele au fost demolate. Acea casa este azi muzeu.


     La 2640 m intram in refugiul Citta di Chivas. Primeste regulat turisti din mai si pana prin septembrie. In rest, este inconjurat de zapada, dar usa se poate deschide la fel de primitor.


         Doua lacuri glaciare isi inchid geana in ceasul serii.


          O creasta ca o creasta de punker se ascunde timid intre nori.


      Cabanierul este un italian ca in legende. Da mana cu noi toti si stie cate ceva despre tara fiecaruia. Imi da la schimb un zambet larg cand ii spun ca sunt din Romania. Stie ca suntem frati - latini.


         In refugiu se serveste cina. Miroase a spaghete bolognese.


         Turme de oi se retrag si ele la culcare. Marmotele fluiera cu ecou. Pesemne ca isi spun "Noapte buna!".


     Parcul Gran Paradiso se inalta pana la 4061 m (din ce inteleg este primul varf peste 4000 de m totalmente italian).


      Daca ai drum vreodata prin acest parc si ai si un catel, va trebui sa alegi intre cele doua: cainilor nu le este permis accesul. :(


      Seara, asezonat in farfurie gasesc niste bobite, oaecum iuti. Cred mai intai ca este piper, insa simt boaba ca pe o afina. Aveam sa aflu in traseul de a doua zi ca am mancat fructe de ienupar, atunci cand Andrea ne-a pus sa gustam din poteca boabele misterioase.


     Traseul pe care il facem joi este Ceresole Reale - Pialpetta, un traseu de 15 km si 6 ore si jumatate (oficial si tin sa spun ca duratele estimate sunt foarte corecte), care urca 1170 m si coboara apoi 1610 m. Ghidul GTA (Grande Traversata delle Alpi) unde traseul apare cu numarul 29 mentioneaza ca nu avem nicio sursa de apa in traseu.


          Cateva capsoare movulii imi provoaca mila pasilor. Sunt branduse - crocus.


         Un balma (adica un salas) era candva la 1922 m. Acum adaposteste buruienile si amintirile din trecut.


          Imi creez povesti cu cei care au stat acolo si aud inca talangile tacute.


         Marmotele fluiera hotarat. Oare dau de veste sa se ascunda ciocolata? Ciocolata, insa, e la mine in rucsac.


      Vacutele pasc nesinchisite de trecerea noastra. Sunt vaci pentru carne si nu pentru lapte, de aceea sunt lasate singure.


       Afinele - mirthilius - si zmeura, mai rar murele, ne incetinesc adesea pasii.


       (Ma bate un gand cu o intrebare mai mult retorica: istoria curativa a plantelor medicinale nu tine oare de autosugestia primului pacient care a incercat planta respectiva pentru o anume boala, influentand astfel autosugestia urmatorilor pacienti?)


         Andrea ne atrage atentia la asemanarea dintre Gentiana si Veratro (care este o planta otravitoare). Gentiana - in stanga fotografiei - are frunzele una in continuarea celeilalte; Veratro are frunzele asezate intermediar.


     Rododendronul se numeste local Ferugini datorita culorii ruginii a frunzelor. Suntem asigurati ca din florile sale se face cea mai buna miere, iar eu ma gandesc ca nu pot crede pe cuvant, ci pe incercate. Cu alta ocazie!


         Petice de zapada mai stau inca inca in versanti sau in circurile glaciare.


          Alb-rosu este combinatia de culori ce semnaleaza traseele GTA.


       Un brau de nori ascunde discret culmea montana.


           Stana Afumanova se afla la 2223 m si nu aflu nimic despre eal. Imaginatia, insa, lucreaza mai departe.


    Numerosi ometto - momai - stau cuminti pe marginea potecii.


     Din padure, de unde pornim pe traseu, si pana pe culmile alpine ne urmaresc, de peste vale, peisajul Parcului Gran Paradiso si varfurile vestice ale Levannei si Vanoisei.


            Iarna, in zona se fac catarari pe gheata.


       Citind despre Ceresole, aflu ca francezii, italienii si spaniolii au avut ceva de impartit pe aici prin secolul XVI in Batalia de la Ceresole.


           Ceresole Reale este o zona destul de accesibila, unde nu prea ai cum sa te plictiseti nici intr-o saptamana.


       Inclusiv iarna sunt numeroase trasee alpine deschise.


      Ultimile 20 de minute pana pe varf sunt destul de solicitante fizic.


      Ajuns pe Colle della Crocetta, oriunde te-ai uita, un sentiment de bucurie iti umple sufletul.


       Un steag alb, al Savoiei - asemanator cu steagul Sfantului Gheorghe, imbratiseaza cateva pietre. Savoia a apartinut Italiei pana in 1860.


     Fortele ni le refacem cu sandvisul cu parmezan, prosciuto si rucola, toate imbracate in ciabbata, combinatia perfecta de proteine, carbohidrati si lipide. Am avut si un desert: ciocolata.


     Privind de sus, nu simt efortul depus pentru a ajunge aici.


           Colle della Crocetta este punctul cel mai inalt al acestei zile, dar si al acestei calatorii: 2641 m.


     Coboram spre Valea Mare // Val Grande, privind catre Uia di Ciamarella, reper pentru Valea Lanzo. Varful este numit de localnici Clepsidra datorita aspectului sau.


     O pata mica, galbena din iarba ma duce cu gandul la Papucul Doamnei din Retezat.


      Alte vechi salase/stane sunt lasate pustii in coborarea noastra. Acoperisurile din piatra artistic fasonata le camufleaza perfect.


        Eriophorum - o floare alba, firava, cu aspect de bumbac ce creste in zone umede (mlastini) se intinde ca o campie ninsa.


        Unul dintre partenerii de calatorie merge foarte incet si ca atare plimbarea se prelungeste cu vreo doua ore mai mult decat era stabilit. Pe mine nu ma deranjeaza si ma bucur ca pot savura mai abitir natura din jur.


          Vremea ne-a promis ploaie, dar nu a fost foarte hotarata in privinta asta si scapam uscati din tura.


         Ma uimeste perfecta imbinare a pietrei cu lemnul, sub forma de adapost.


        Un ultim popas ne opreste la panorama catre Valli di Lanzo.


          O garofita singuratica imi aminteste de data asta de Piatra Craiului.


            Hortensii, muscate, echinacea, craite sunt intre primele ale toamnei.


      Gustul de zmeura, afine, alune, coacaze si merisoare il intalnim la fiecare pas... sau la fiecare intindere de mana in afara potecii.


       Ceresole este o localitate de munte, insa pe mine toponimia ma duce cu gandul la cereale - zeita Ceres. O sa studiez problema!


     Avem stabilita o vizita la o fabrica de branza. Aceasta se dovedeste a fi mai degraba o ferma de capre. :) Frumoasa asociere (sinonimizare)!


        Si aici degutam o Toma, de data asta mai tanara, din aprilie.


     Mananc foarte rar carne, dar nu rezist sa (de)gust salami di turda - e un salam facut din carne cruda de vaca batrana (vaca a menopauza, incerca sa glumeasca italianul). Gustul e asemanator cu carnatii romanesti de Craciun, cu mult usturoi si condimente.


      Ma gandesc ca daca vaca e batrana, clar nu e nebuna, ci cu oarece intelepciune.


     La ferma de capre sunt si cativa tapi (ispasitori?). Nu identific capra vecinului.


     La cina - la Rifugio Les Montagnards - avem parte de alte surprize: frunze de salvie pane (am promis ca voi incerca sa fac si eu, dar dupa ce gasesc frunzele), pandispan cu fistic, mere, piersici si stafide, paste cu afine (o minunatie!), prossciuto cu castane si miere. Toate sunt imprietenite cu o carafa de vin rosu de Ceresole, cu tonuri discrete. O portie de panecota incheie seara perfect.


       Am vizitat de nenumarate ori salinele si ocnele din Romania, dar intr-o mina de talc nu am intrat niciodata pana acum.


     Scopriminiera era o mina de a doua generatie, din punctul de vedere al utilajelor utilizate.  Daca in anii '30 aici lucrau 300 de oameni, acum aceeasi munca o fac 35 de oameni.


      Oricum, mare parte din mina este acum turistica. Intrarea costa 25 de euro.
      O masa de pranz foarte italiana o luam la Granjo Novo Agriturismo.


       Rutele montane pe care le-am urmat timp de doua zile sunt parti ale GTA (Grande Traversata delle Alpi), insumand cam 330 de km, de la Geneva pana in Savoya. Traseul tine vreo 6 zile in Italia si 22 de zile in total, fiind suprapus pe o bucata din drumul lui Hannibal. Iau traseul ca pe o alternativa la Camino - pana la urma, orice drum este o autocunoastere.


     Dupa o noapte la Foresteria di Massello, in care am fost privilegiati in a degusta si vinul Ramie (un vin care se produce din trei culturi montane diferite de struguri si care se comercializeaza nu in mai mult de 6000 de sticele/an in Japonia si America, in mare parte), urmam sambata o parte din drumul Glorioasei intoarceri valdeze.


      Luam telescaunul din Prali catre cele 13 lacuri. Urcam din doua bucati, de la 1455 m pana la 2440m. Ma uimeste cum sunt urcate bicicletele.


           De pe platoul celor 13 lacuri ai o vedere impresionanta catre Monte Rosa.


       Valdezii sunt singurii protestanti din Italia. Ei au religie si cultura diferite. Limba lor este un diaclect al Langue D'Oc.


         Cel care i-a persecutat pe valdezi a fost Vittorio Amedeo al II-lea.


           Muntii au glas de talanga.


            Paraiele au aceeasi limba ca acasa.


          Torre Pelice este considerat incepand cu secolul XIX centrul principal al Valei Valdeze. Pana la Edictul regelui Carol Albert din 1848, populatia valdeza a fost obligata sa isi ascunda traiul in munti.


       Astazi, in oras sunt deschise o biserica, un liceu, un Muzeul al Istoriei Valdeze si unul Etnografic.


       Biserica (cladirea) valdeza e foarte simpla, austera, fara fresce sau statui. Are doar un citat din Biblie pe fronton. Pe fatada celei in care am intrat scrie: "Dio e amore!"


      Ideologia valdeza a inceput in secolul XII (1170 aprox. sub indrumarea lui Peter Waldo (care a renuntat la bogatie si tinea predici crestine) ca o miscare crestina in Franta, la Lyon. Valdezii au inceput a fi persecutati de catre Imperiul Romano-Catolic (doar nu era ca si Biserica Catolica sa renunte la bunurile ei si sa propovaduiasca filantropia) prin 1215. In secolul XVII avea sa inceapa exodul lor, inclusiv in Lumea Noua. Azi mai sunt aproape 3000 de valdezi in Italia, iar 2000 traiesc in Argentina, SUA si Uruguay. Valdezii sunt uneori confundati cu catharii.


      Oliver Cronwell i-a ajutat pe valdezi dupa ce au fost "macelariti" in mare parte in Masacrul din Piemont, eveniment care i-a inspirat un poem si lui John Milton (cel cu Paradisul Pierdut).


      Valdezii sunt integrati cu protestantii adesea, insa in sec. XII incepe istoria valdezilor, pe cand in sec. XVI incepe istoria protestantilor.


      Azi 96% din italieni sunt catolici; sub 1% sunt valdezi.


      Exista o biserica valdeza si la Roma, la 5 minute de San Piedro, in Piazza Cavour, in cartierul Prati.



       Asadar, la nici cinci minute de piata San Piedro, biserica aceasta isi duce treaiul sau.

 
     Ideiile valdezilor au influentat si Reforma lui  Luther. Din 1848, valdezii au drepturi politice


 Limba principala era franceza. Valdeziana este asemanatoare cu siciliana de azi.

 

     (Cineva a carat o sticla de Ramie pana pe varf si acum ne bucuram de surpriza. Vinul montan s-a intors la munte.)


       In secolul XVII valdezii incep sa construiasca biserici. In Prali se pastreaza singura biserica originala valdeza care a rezistat in timp, o vreme fiind transformata in biserica catolica.



     Catharii nu sunt valdezii: cultor lor se aseamana celui al calvinistilor.


        Este ea mai renumita "diaspora church".


    Din 1962 si femeile sunt pastori.


      Papadiile isi ridica fruntile, asemeni surorilor mai mari ale Soarelui.


      Drumul coboara serpuit, adesea neintuindu-se capatul.


        Un vechi cadran solar este acum discret pastrat in umbra unui zid.


        Stradute serpuind in piatra impanzesc oraselul.


    Dupa Glorioasa intoarcere, valdezii au facut un juramant de unitate. Monunemntul care aminteste de acest juramant al intoarcerii se numeste Sibaud.


Pe monument sta deviza Lux Luce in Tenebris, ceea ce am citit si la intrarea in mina de calc.


    Din Bobbio Pelice avem de mers vreo 9 km (in jumatate de ora) pana la refugiul Barbara.


Dupa dimineata trezita in cantec de cocos, urmatoarea va fi in suierat de marmote.


    In apropiere se afla si un punct de heliport in caz de urgente pe munte.


    Cativa pasi imi fac despartirea de Alpi si mai grea.


   Verdele ce inseala inceputul de toamna imi imbratiseza ultimile peisaje montane.


      Stancile stau mandre in cadlarile de nori.


      Doua ore prin Torino ne readuc in viata urbana. Ne luam ramas bun de la Italia cu o gelatto si un espresso (cum altfel?).
 


(Grazie a Turismo Torino!)

2 comentarii:

Mireille spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
Refinder spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.