Giumalau-Rarau

      Un apus, intr-o seara de marti, ne prinde in drum spre Buzau, de la Bucuresti.


      Destinatia e mult mai indepartata: ne trebuiesc vreo sapte ore ca sa ajungem sa intindem cortul intr-un mijloc de noapte la Pojorata, undeva prin Bucovina, pe unul din drumurile ce leaga Campulung Moldovenesc de Muntii Giumalau si Rarau.


      Cortul il punem in campingul aflat la cateva sute de metri de Cabana // Hotel Rarau. Este vorba de cladirea masiva, ca un bloc, si nu de vechea cabana, acum sub forma de gramada de lemne.


      Luna ne priveste ca o felie de pepene... galben


        Partenerii mei de calatorie - Raluca si Marius - au ca principala preocupare si motiv de deplasare catararea // climbing-ul, insa eu visez mai mult la misticismul Bucovinei. Cu alte cuvinte, ei vor fi cu capul in nori la propriu, iar eu la figurat.


       Raluca isi aminteste de copilaria din Bucovina. Printre altele, ne spune ca sfecla nu lipsea din viata bucovinenilor nici din "elementele combustibile", aducand vorba despre samahoanca - tuica de sfecla.


       Eu imi amintesc de culorile toamnei din Bucovina si de gustul afinatei si al placintelor aburinde, nezgarcite in branza.



       Pietrele Doamnei ansamblu de turnuri din calcare mezozoice încrustate cu corali si amoniți - sunt prilej de incantare... si de catarare.


    Dar Pietrele Doamnei sunt si subiect de legenda. Se spune ca ascund comoara de la curtea lui Petru Rares, pitita aici pe cand tatarii ii cautau prin vale.


      Comorile pe care le intalnesc eu acum sunt la vedere, in culorile florilor si in paduri.

 

      Ploaia este si ea din alta lume, insa tot uda. Te poti, insa, adaposti adesea in incaperile incropite de stanci.

   
      Muntii Rarau nu sunt inalti, dar au personalitate. Valea Bistritei se intinde supusa la picioarele lor.


            Poti ajunge in Rarau pe trei directii: prin Pojorata (cel mai bun/nou drum, asfaltat), prin Chiril sau prin Campulung.


        Incercam si drumul spre Chiril, cu un peisaj cum rar ai ocazia, fara semnal telefonic, dar conectat total la Univers. Drumul e "varza" (sau "curechi", cum s-ar zice in limbaj local), dar nu te grabeste nimeni.


    Mergem cumva pe Drumul Tatarilor, cum se mai numesc rutele de la Vatra Dornei spre Giumalu si Rarau.


     Regasesc Vatra Dornei dupa aproape zece ani, ca pe un Herculane din nordul tarii, unde urmele aceleiasi dominatii austro-ungare se mai pastreaza in anumite detalii din peisajul cel putin arhitectural.


      Este ziua de Sfanta Marie Mare. Dupa ce trecem de Cheile Zugrenilor, pe drumul de intoarcere de la Vatra Dornei, se face drumul de la Vatra Dornei spre Rarau prin Chiril. Nu putem sa nu oprim la Manastirea (pana acum cativa ani doar Schit) Rarau.


      Masinilie sunt oprite la un kilometru distanta de manastire. Oale numeroase cu sarmele, tavi cu pahare cu vin si platouri cu felii de cozonac orneaza marginile drumului.


      Cunosteam atat darnicia, cat si priceperea moldovencelor//bucovinencelor (pentru cine nu accepta sinonimul) si nu putem sa nu spunem si noi "Bogdaproste" pentru doua sarmele, o felie de cozonac si un pahar cu vin.


      La manastire e zi de Hram. Sarbatoarea e astfel si mai mare. Credinciosii trec pe sub icoana facatoare de minuni a Fecioarei Maria. Legendele despre aceasta sunt destul de cunoscute in lumea crestina.


      Pentru ziua urmatoare nu pot sa nu fac un plan de cunoastere a imprejurimilor. O am deja aliata pe Alina, dornica si ea de aventura.


            Giumalaul e peste deal sau peste drum si vreau sa ii cunosc ospitalitatea.

 
         Ca sa ajungi din Rarau in Giumalau, mai intai iti trebuie ceva rabdare ca sa mergi cativa kilometri buni pe sosea, la vale, dupa marcaj, pentru ca pe acolo trece, apoi sa intri in padure, inarmat cu un ciomag, dupa ce te opresti cateva clipe sa admiri de sus Pojorata si ciobanii de la stana cum cosesc iarba.


          Cam de 3-4 ore ai nevoie sa ajungi pe Varful Giumalau.


         Nu poti sa nu te opresti sa nu (re)admiri Pietrele Doamnei din departare.


         Nu ii dau de veste Alinei cand aud diferite sunete din ascunzisuri. Nici macar atunci cand, culegand afine, tufele se misca, fara a-si lua zborul vreun corb.


         Ma bucur totusi ca nu sunt singura si incurajez sosirea pe varf. Urcusul devine destul de abrupt prin jnepenis, dar nu facem cale-ntoarsa.


             Plecam pe soare, dar ajungem intr-o ceata deasa.


           Aproape ca nu vedem varful, dar intuim ca ar fi marcat de crucea inaltata pe platou.


           Fabricile de lapte//ciocolata pasc in liniste si voie buna.


            Dupa ce salutam varful, mai avem de coborat jumatate de ora pana la cabana.


      Cabanierii nu sunt acasa, insa Coco ne primeste cu un ceai cum rar am savurat. (Doar la Salas si la Barcaciu m-am mai bucurat asa de un ceai!)


          Un hutul sta priponit in poarta cabanei si nu se sinchiseste de noi. O eloliana danseaza cu vantul timid.


       Coboram spre Valea Bistritei, insa se face tarziu. Ziua este destul de obosita si incearca sa isi inchida pleoapele.


       Coboram spre Valea Bistritei, mergem kilometri buni pe jos, insa inainte de dimineata noptii ajungem cu un mic ajutor la cort.


    Dupa ce am aflat si de prezenta ursilor din zona si dupa zgomotele infioratoare care ne-au trezit cu o noapte in urma, revenim la camping, dupa ce ne mutasem cortul in padure.


      Ziua de ramas bun o petrecem prin Rarau. Bucovina este intr-adevar iarba, lemn cer, liniste si chioet, interjectii pastorale rasunand peste Popii Raraului (si asta nu e o metafora, ci e pe bune). Se adevereste astfel ca ei sunt urmasii cezilor bolohoveni.


      Pasunile Bucovinei behaie, caraie, falfaie si te privesc cu ochi mici. Nu am gasit compozitiile lui Ciprian Porumbescu "Pe Giumalau si pe Rarau", dar cred ca asa suna, cum e natura. Am citit, insa, Mitologicale - poezia lui Mihai Eminescu - si ii dau dreptate.


      Aici am auzit si am inteles ce inseamna mugur de fluier de la stana din vale.


 Asa cum piatra invinge rodul Mamei Gea, asa si sunetul din lemn cioplit invinge linistea.


     Nu am vazut cocosul de munte, dar sunt sigura ca l-am auzit.


    Culorile, aerul, soaptele Bucovinei se regasesc poetic in orice cotlon, acum ca si atunci.


    Lasam Bucovina in urma, salutam si Calimaniul si ne promitem sa il vom vizita si pe el curand si mai poposim o noapte la draga mea Mura.


Un comentariu:

Un iesean spunea...

E faina zona. Si pozele sunt reusite, insa ar trebui sa schimbi culoarea backgroundului de la bloc (parerea mea).