Brasov - Harghita - Covasna - Mures

Ca in fiecare an, vine o vreme - asa prin luna august - cand plec de acasa mai multe zile, mai fara plan, mai mult aiurea si mai mult singura, dar, real, niciodata singura. :) Daca in anii trecuti traseul meu trecea inevitabil prin Sibiu si prin Salasul de Sus, unde si imbatraneam, anul asta las destinatiile clasice mai spre toamna, cand vreau sa vad (In sfarsit!) "Faust" la Sibiu.


Intr-o zi cu soare, de miercuri... incalec! Dezamagita de o parere importanta cum ca "merg prea prudent cu motocicleta", decid sa iau singura calea Brasovului catre prietenul meu ca un frate - Marius. Pentru ca drumul Bucuresti - Brasov nu e lung, iar eu vreau sa fie lung, opresc mai intai la un prieten din Sinaia. In Sinaia. Apoi reusesc sa il intalnesc in Busteni, ocazie cu care incerc sucul de legume de la Palatul Cantacuzino, unde nu mai parcasem pana atunci.


Depanam intamplari din ultimul an in care nu am apucat sa ne vedem, apoi ne dam intalnire peste o ora la Rasnov. Eu ii promit sa ii fac rost de "Zorba grecul" si el imi promite sa imi faca rost de "Cartea tibetana a vietii si a mortii".


Eu am de asteptam cam o ora, prilej in care niste iranieni sa isi dea seama ca sunt "o motociclista frumoasa si singura". Si sa imi tot spuna ca unul din ei e mare motociclist la el acasa. Incerc sa ma inteleg intr-o engleza stricata - a lor - cu ei, dupa care amicul meu vine si mergem impreuna spre Magura si mai departe la Pestera.  Un taran fain coseste si ni se plange ca "nu ii ploaie". "Macar de ar hi, dar degeaba mai ploua. Tat ii uscat!".
Prietenul imi recomanda la despartire un traseul din Pestera prin niste chei - canion (unde sper sa revin in septembrie) si clatitele de la Niculina din Pestera.


In Pestera, cainii sunt la datorie si se simt amenintati de rotile masinii, fugarindu-ne mult si bine. Soarele mangaie coasele care inca stralucesc in dinamica mainilor de trei generatii de tarani.


Ajung pe la 10 pm in Brasov, dupa ce imi dau seama ca nu vad drumul de la Rasnov pana in oras si nu pot merge cu mai mult de 70 - 80 km/ora. Pe Strada Lunga, insa, sunt singura si imi destrabalez rotile in voie. In Brasov simt placerea de a merge pe motocicleta in oras. Ma vad cu Marius, cu Iulia si cu Radu la Die Stube. Fain local! Din cele 104 de feluri de bere cu siguranta ati ghicit ca a mea a fost una fara alcool, desi lumea insista ca nu am decat vreo doi kilometri pana acasa.


Imi fac de cap cu motorul pe trotuar, o mare realizare pentru mine aceasta parcare, fara efort, la mare arta!


Brasovul e al meu pret de cateva zile. Mai intai revad cetatea, unul din cele mai faine locuri de retragere din oras.


Cativa tineri reinvie un coif de turnir de odinioara.


Admir copiii din parc, cu deosebite abilitati de biciclisti enduro. Prind si o discutie despre Mitzi care s-a pitit peste noapte sub patura unei fetite. Dupa aceasta dezvaluire, alta destainuire: o ascunzatoare. Momentele lor m-au oprit din mers, sa imi odihnesc incantarea si gandurile pe o banca. Alte roti de biciclete pun in miscare aripi de porumbei.


Copiii gatesc "ciorbica de perisoare" din frunze si guguloaie de pamant. Ramurelele sunt pe post de taitei. Imi aduc aminte si eu de "placintele" pe care le faceam la tara dupa ploaie din tarana proaspat dospita. :) Soarele era pe post de cuptor.


Marius alege sa ne bem cafeaua dimineata la Magazinul de cafea, unde ne decidem cu greu la o varianta din cele aduse din Columbia, India, Honduras, Sumatra ori din alte destinatii cu renume de cofeina. Alegem  (sau mai bine zis eu aleg) India, cu gandul la destinatia mea de peste doua luni.


Sa nu ma puna careva sa aleg inte Sibiu si Brasov ca m-ar baga in mare incurcatura!


Pentru una din zile Marius imi sugereaza asa, mai cu jumatate de gand, sa urc pe Postavaru. Desi am admirat de zeci de ori acest munte, am avut doar prin facultate o tentativa oprita de o ploaie torentiala de vara de a ajunge pe varf.


Propunerea o transform in fapta, nu fara teama ca voi imparti singura poteca cu locuitorii "periculosi" ai padurii.


Nu mai fusesem la Pietrele lui Solomon. E frumos Brasovul, dar din Schei si pana in munte e altceva. Aici m-as muta! Aflu acasa si de niste fortificatii dacice si,  cum drumurile mele la Brasov vor fi dese, poate le gasesc curand si pe ele.


Ajung mai intai in Poiana (Brasov). Dupa ce am facut un ocol la Pestera de Lapte, merg inainte.



E sublim sentimentul de solitudine in padure! Atentia la detalii este maxima! Ma rasfat cu mure, zmeura si alune de padure, dar am parte si de momente de suspans. Mai intai, parasesc cu neliniste drumul forestier si ma aventurez pe o vale seaca. Ceva misca sus, printre copaci. De trei ori ma intorc si tot reintorc. Pana la urma ma decid sa raman pe drumul forestier. Tot acolo ajungeam si pe scurtatura! Apoi, stiind ca nu mai am mult pana la cabana, aud un fosnet la cativa metri in fata mea. Inima imi ajunge in gat intr-o fractiune de secunda! "Am pus-o!", ma gandesc. Cum era aia: cele mai mari sanse sa mori le ai in apropierea zilei de nastere! Ezit eu intre inmormantare si incinerare (ca nu ii conving pe cei de acasa ca e mai igienic asa) si iata ca acum voi fi mancata de ursi. Nu, nu era un urs. Nu era decat o caprioara sau un pui de cerb (avea cornite) care probabil ca s-a speriat mai tare decat mine. Oricum, nu o sa uit (prea curand) intalnirea!


La cabana, aflu ca ursul viziteaza in fiecare seara locul, la ora cinei. Se tavaleste pe jos cand il latra caini. Deh, se distreaza si el!


Ma uimeste ca toti turistii de la cabana sunt nemti.
Am parte de o mica ploaie, fix in repaosul meu. E binevenita! Oricum aveam tricoul ud.


Ori ca eram foarte obosita sau foarte fericita ca am ajuns la cabana, ciorba mi s-a parut cea mai buna ciorba din toate timpurile, o ciorba radauteana, dulce si plina de morcov si de telina.


Cateii dragalasi imi tin companie si nu ascult sfaturile din copilarie cum ca nu e voie sa mangai animalele cand mananci.


In timp ce eu ma bucur de lichidul din blid, trei catei imi rod bocancii. Puii de ciobanesti aveau sa ia de a doua zi calea unor turme de ori, pe post de paznici.


Pe seara ii povestesc lui Marius aventura mea si mai ca nu ii vine a crede ca l-am si ascultat. "Eu am zis asa, intr-o doara!".


Intr-una din zile ni se alatura Alina si Andrei si, pentru ca ploaia ne-a impiedicat sa revenim in Fagaras, stabilim noi (A zis cineva ca nu mai face planuri?) sa mergem in Muntii Harghitei. Poate faptul ca nu am reusit sa fac rezervare la cabana era un semn. Oricum, imi era dor de secuime.


Ajungem mai intai la Tusnad, de unde aveam din copilarie amintirea "burlanelor", asa cum spuneam atunci la Kurtos Kolac.


Bem o cafea buna, putina apa de izvor cu gust ruginit, dar sanatos si nebefic pentru vreo 22 de cauze medicale, dupa care ne indreptam spre Lacul Sfanta Ana.


Baietii inoata, iar eu cu Alina povestim una-alta la firul ierbii de pe mal.


Ploaia se pare ca nu va prinde ziua.


Padurea este inca verde, nu arsa de vara ca prin alte parti.


Dupa atata activitate, ni se face foame. Andrei visa de cateva zile la bobgulasul din Odorhei.


Dupa ce l-am gustat, visam si noi la el (nu la Andrei!).


Pentru ca nu prea sunt propuneri pe mai departe, vin cu ideea de a merge la Mura Mare (Mures), unde incercam sa ajung de doi ani. Mura Mare este locul unde Marius a petrecut in copilarie vacantele mari si de unde nu avea cum sa plece decat un om fain, modelat de natura si de energia oamenilor.


Dupa ce trecem de Targu Mures (alt oras drag mie), si apoi de Sangeorgiu de Mures, o taiem pe drumuri de costisa, prin si pe langa campuri, cand pe drum si cand pe langa.


Satele, discrete, ne intampina cand cu unguri, cand cu romani.


Parintii lui Marius ne intampina cu bucurie, nestiind ce bunatati sa mai insire pe masa.


Nu ajungem bine, si "sogorul" il si invita pe Marius la un sah. Este amanat, totusi, pe dimineata, la cafea.


In cateva minute, "un somoiog" al satului incinge coasa, retezand buruienile din curte.


Noaptea, ascult dialogul ploii cu acoperisul si respir aerul curat, proaspat, de vara campeneasca.


Asadar, dimineata, pe langa branze, rosii, omleta, mamaliga si alte minuni, pe masa isi face loc si tabla de sah.


Cu piesele in punga si cu fericirea pe chip ca are in sfarsit un partener inteligent pentru joc, Sogorul ne bate la poarta aproape o data cu soarele.


Obisnuit sa mearga vreo 5-6 km pentru a juca sah pe internet in satul vecin, profita de pasiunea comuna cu partenerul de joc. Din pacate (sau nu!) Marius este cel care nu a reusit sa dea niciun mat la Mura.


Sogorul isi felicita si el partenerul de joc, nu tocmai facil de invins.


Alina ma invita la o plimbare prin cimitir si nu zic nu, dupa ce doamna preoteasa ni s-a laudat cu macaturile din casa.


In sat mai sunt acum vreo 30 de oameni, majoritatea batrani. Marius isi aduce aminte de galagia zglobie a vacantelor de vara, cand satul era plin de copii, si de lacrimile batranilor din toamna, cand acestia isi luau calea scolilor de la orase. Va trece si Craciunul si poate si Pastele pana cand se vor bucura din nou de prezenta lor.


Cei mai multi "dorm" pe deal, langa ruinele vechii bisericute de lemn.


Cruci de lemn si cruci de piatra sunt pitite de buruienile semete.


Printre ele se vede turla bisericii din sat, unde nu mai slujeste niciun preot.


Biserica zace prabusita, data uitarii. Poate nici nu mai are cine sa isi mai aduca aminte de slujbele ascultate in ea. Si a fost candva monument istoric!


Poate cei al caror chip il regasesc acum pe cruci au fost botezati in cristelnita ei.


Din pacate, mai sunt si alte monumente, nu neparat biserici, date uitarii. De unele aveam sa aflu la Rosia Montana, la Fan Fest (despre care voi povesti pe indelete alta data). Pentru unele nu este inca prea tarziu spre a fi readuse la viata.


O cruce de lemn  a uitat, parca, la capataiul cui sade.


Lasam nostalgia deoparte si revenim la masa.


Mai facem cativa pasi printre casele supravietuitoare.


Gradini curate, muncite si rodnice se insira dupa garduri modeste.


Viata nu si-a spus inca ultimul cuvant in Mura Mare.


Casele isi pastreaza inca ospitalitatea.


Mai facem o plimbare spre padurea de pe deal, dar ne oprim in drum la cules de prune.


Cineva inca mai asteapta nepotii sa bata la poarta!


Mai departe pornim spre Medias unde ne despartim de Alina. Noi mergem apoi la orasul meu de suflet: Sighisoara.


De zeci de ori am fost la Sighisoara si, totusi, de fiecare data ma va surprinde cu ceva nou. Acum, avem parte si de un ghid, un prieten al lui Andrei, care ne spune povesti din umbra zidurilor.


Ca localnic, ne asigura ca Sighisoara nu a avum niciodata cavaleri, ci numai mestesugari ce aveau grija de turnurile de paza.


Am observat ca prin toata Transilvania este moda "orhideii din fereastra", de la Alba si pana la Mures, din secuime si pana la Brasov.


Mai aflu ca micile cruci de la poarta cimitirului sunt ale spanzuratilor.


Si ca in casele cu simbolul strugurilor stateau familiile respectate, simbol al puterii. Pana sa se inventeze tuica, muncitorii puteau fi tinuti interesati cu ajutorul vinului: aveai vin, aveai si  forta de munca. Interesanta logica!


Un detaliu nu tocmai fericit este acela ca din Sighisoara era un farmacist renumit care a supravegheat administrarea gazul Zyclon B folosit la exterminarea in masa a evreilor de la Auschwitz. Gazul era pe baza de cianura, adica acelasi lucru pe care acum il punem in reclame faine, menite sa salveze Rosia Montana prin minerit.


Las in urma Sighisoara si toate celelalte locuri care m-au incarcat cu energia lor.


Ma pregatesc de Rosia Montana si de intalnirea cu Apusenii mei dragi.


In Transilvania voi reveni la inceput de toamna, in culorile mai calde decat vara.


Din infulecatul kurtosului, salutam cetatea Rupea.


Pe curand, Transilvanie draga!

Un comentariu:

luca rodica si gigi spunea...

Formidabil traseu ati realizat, felicitari, peisajele sunt de vis pt cine le poate citi si intelege farmecul(cine le vede nu le uita si imediat vrea sa revina).Cel putin la Mura Mare daca vii odata si simti mirosul vietii pe care o traiesc oamenii normali ai dori sa traiesti acolo in toate anotimpurile ca sa realizezi ciclul naturii si al muncii celor putini ramasi dar cu suflete mari care inca se simt legati de pamint de animale si de roadele pamintului lor atit cit vrea natura sa le ofere periodic si nu se supara chiar daca nu rodesc in fiecare an toate cite le pun in pamintul lor drag de la care nu s-au dat dusi deloc si si-au pastrat obiceiurile si credinta, astepind sa se intoarca cei plecati la oras sau altundeva pentru un trai mai bun.