Brașov–Covasna–Harghita–Mureș

Ca în fiecare an, vine o vreme –  așa, prin luna august –  când plec de acasă pentru mai multe zile, mai fără plan, mai mult aiurea și mai mult de una singură, dar, de fapt, niciodată singură. Dacă în anii trecuți traseul meu trecea inevitabil prin Sibiu și prin Sălașul de Sus, anul acesta las destinațiile clasice mai spre toamnă, când sper să văd (în sfârșit!) "Faust" la Sibiu.

Într-o zi cu soare, de miercuri... încalec și iau singură calea Brașovului. Pentru că drumul București–Brașov nu e prea lung, iar eu vreau să fie lung, opresc mai întâi la Sinaia, apoi la Bușteni, ocazie cu care încerc sucul de legume de la Palatul Cantacuzino, unde nu mai parcasem până atunci.

La Râșnov îmi aștept un amic și am de așteptat cam o oră, prilej cu care niște iranieni, întâlniți la benzinărie, își dau seama că sunt "o motociclistă frumoasă și singură". Și îmi tot spun că unul dintre ei e mare motociclist la el acasă. Încerc să mă înțeleg cu ei într-o engleză stricată (a lor), după care amicul meu vine și mergem împreună spre Măgura și mai departe la satul Peștera.  

Un țăran fain cosește și ni se plânge că "nu îi ploaie". Măcar de ar hi, dar degeaba mai plouă. Tăt îi uscat!"

Prietenul îmi recomandă un traseu din Peștera, prin niște chei/canion, și clătitele de la Niculina, câștigătoare la Festivalul Clătitelor.

În satul Peștera, câinii sunt la datorie și se simt amenințați de roțile mașinii, fugârindu-ne mult și bine. (Noroc că motocicleta a rămas să se odihnească la Râșnov.) În valurile fânului, soarele mângâie coasele care încă strălucesc în dinamica mâinilor de trei generații de țărani.

Ajung pe la 10 p.m. în Brașov, după ce îmi dau seama că e prea întuneric și nu văd drumul de la Râșnov până în oraș și nu pot merge cu mai mult de 70–80 km/oră. Pe Strada Lungă traficul e liber și îmi învârt roțile în voie. În Brașov simt plăcerea de a merge pe motocicletă în oraș. Mă văd cu Marius, cu Iulia și cu Radu la Die Stube. Fain local! Din cele 104 de feluri de bere, cu siguranță ați ghicit că a mea a fost una fără alcool, deși lumea insistă că nu am de mers decât vreo 2 kilometri până acasă.

Îmi fac de cap cu motorul pe trotuar, o mare realizare pentru mine această parcare, fără efort, la mare artă!

Brașovul e al meu preț de câteva zile. Mai întâi revăd cetatea, unul dintre cele mai faine locuri de retragere din oraș.

Câțiva tineri reînvie un coif de turnir de odinioară.

Admir copiii din parc, cu deosebite abilități de bicicliști enduro. Prind și o discuție despre Miți care s-a pitit peste noapte sub păturica unei fetițe. După această dezvăluire, vine alta: o ascunzătoare. Momentele lor m-au oprit din mers să îmi odihnesc încântarea și gândurile pe o bancă. Alte roți de biciclete pun în mișcare aripi de porumbei.

Copiii gătesc "ciorbică de perișoare" din frunze și guguloaie de pământ. Rămurelele sunt pe post de tăiței. Îmi aduc aminte și eu de "plăcintele" pe care le făceam la țară după ploaie din țărâna proaspăt dospită. Soarele era pe post de cuptor.

Marius alege să ne bem cafeaua de dimineață la Magazinul de cafea, unde ne decidem cu greu la o variantă dintre cele aduse din Columbia, India, Honduras, Sumatra ori din alte destinații cu renume de cofeină. Alegem  (sau mai bine zis eu aleg) India.

Să nu mă pună careva să aleg între Sibiu și Brașov că m-ar băga în mare încurcătură!

Pentru una dintre zile, Marius îmi sugerează, mai cu jumătate de gând, să urc pe Postăvaru. Deși am admirat de zeci de ori acest munte, am avut doar prin facultate o tentativă de a ajunge pe vârf, încercare oprită de o ploaie torențială de vară.

Propunerea o transform în faptă, nu fără teama că voi împărți singură poteca cu locuitorii "periculoși" ai pădurii.

Nu mai fusesem la Pietrele lui Solomon. E frumos Brașovul, dar din Schei și până în munte e și mai și. Aici m-aș muta! Aflu acasă și despre niște fortificații dacice și, cum drumurile mele la Brașov vor fi dese, poate le găsesc curând și pe ele.

Ajung mai întâi în Poiană (Brașov). După ce fac un ocol la Peștera de Lapte, merg înainte.

E sublim sentimentul de solitudine în pădure! Atenția la detalii este maximă! Mă răsfăț cu mure, zmeură și alune de pădure, dar am parte și de momente de suspans. Mai întâi, părăsesc cu neliniște drumul forestier și mă aventurez pe o vale seacă. Ceva mișcă sus, printre copaci. De trei ori mă întorc și tot reîntorc. Până la urmă decid să rămân pe drumul forestier. Tot acolo ajungeam și pe scurtătură! Apoi, știind că nu mai am mult până la cabană, aud un foșnet la câțiva metri în fața mea. Inima îmi ajunge în gât într-o fracțiune de secundă! Mă gândesc că până aici mi-a fost! Nu, nu era un urs. Nu era decât o căprioară sau un pui de cerb (avea cornițe) care probabil că s-a speriat mai tare decât m-am speriat eu. Oricum, nu o să uit (prea curând) întâlnirea!

La cabană, aflu că ursul vizitează în fiecare seară locul, la ora cinei. Se tăvălește pe jos când îl latră câini. Deh, se distrează și el!

Mă uimește că toți turiștii de la cabană sunt nemți. Am parte și de o mică ploaie, fix în repaosul meu. E binevenită!

Ori că eram foarte obosită, ori că eram foarte fericită că am ajuns la cabană, ciorba mi s-a părut cea mai bună ciorbă dintre toate ciorbele sorbite vreodată, o ciorbă rădăuțeană, dulce și plină de morcov și de țelină.

Cățeii drăgălași îmi țin companie și eu nu ascult sfaturile din copilărie cum că nu e voie să mângâi animalele atunci când mănânci.

În timp ce eu mă bucur de lichidul din blid, trei căței îmi rod bocancii. Puii de ciobănești aveau să ia în ziua următoare calea unor turme de oi, pe post de paznici.

Pe seară, îi povestesc lui Marius aventura mea și mai că nu îi vine a crede că l-am și ascultat. "Eu am zis așa, într-o doară, să te duci până pe Postăvaru!"

Într-una dintre zile ni se alătură Alina și Andrei și, pentru că ploaia ne-a împiedicat să revenim în Făgăraș, stabilim noi să mergem în Munții Harghitei. Poate faptul că nu am reușit să fac rezervare la cabană era un semn. Chiar îmi era dor de secuime.

Ajungem mai întâi la Tușnad, de unde aveam din copilărie amintirea "burlanelor", așa cum spuneam atunci la kurtos kolac.

Bem o cafea bună, puțină apă de izvor cu gust ruginit, dar sănătos și benefic pentru vreo 22 de cauze medicale, după care ne îndreptăm spre Lacul Sfânta Ana.

Băieții înoată, iar eu cu Alina povestim una-alta la firul ierbii de pe mal.

Ploaia se pare că nu va prinde ziua asta.

Pădurea este încă verde, nu arsă de vară ca prin alte locuri.

După atâta activitate, ni se face foame. Andrei visa de câteva zile la bobgulașul din Odorhei.

După ce l-am gustat, ajungem să visăm și noi la el... la gulașul fără pereche.

Pentru că nu prea sunt propuneri pe mai departe, vin cu ideea de a merge la Mura Mare (Mureș), unde încercam să ajung de vreo doi ani. Mura Mare este locul unde Marius a petrecut în copilărie vacanțele, la bunicii paterni.

După ce trecem de Târgu Mureș (alt oraș drag mie), și apoi de Sângeorgiu de Mureș, o tăiem pe drumuri de costișă, prin și pe lângă câmpuri, când pe drum și când pe lângă.

Satele, discrete, ne întâmpină când cu unguri, când cu români.

Părinții lui Marius ne așteptau  cu bucurie, neștiind ce bunătăți să mai înșire pe masă.

Nu ajungem bine, și "șogorul" îl și invită pe Marius la un șah. Jocul este amânat pe dimineață, la cafea.

În câteva minute, "un șomoiog" al satului încinge coasa, retezând buruienile din curte.

Noaptea, ascult dialogul ploii cu acoperișul și respir aerul curat, proaspăt, de vară câmpenească.

Așadar, dimineața, pe lângă brânzeturi, roșii, omletă, mămăligă și alte minuni, pe masă își face loc și tabla de șah.

Cu piesele în pungă și cu fericirea pe chip că are în sfârșit un partener inteligent pentru joc, Șogorul ne bate la poartă aproape odată cu soarele... după care îl bate și pe Marius la șah.

Obișnuit să meargă vreo 5-6 kilometri pentru a juca șah, pe internet, în satul vecin, profită de pasiunea comună cu partenerul de joc. Din păcate (sau nu!) Marius este cel care nu a reușit să dea niciun mat la Mura.

Șogorul își felicită și el partenerul de joc, nu tocmai facil de învins.

Alina mă invită la o plimbare prin cimitir și nu zic nu, după ce doamna preoteasă ni s-a lăudat cu macaturile din casă.

În sat mai sunt acum vreo 30 de oameni, majoritatea bătrâni. Marius își aduce aminte de gălăgia zglobie a vacanțelor de vară, când satul era plin de copii, dar și de lacrimile bătrânilor toamna, când nepoții își luau calea școlilor de la orașe. Va trece și Crăciunul și poate și Paștele până când se vor bucura din nou de prezența lor.

Acum, cei mai mulți "dorm" pe deal, lângă ruinele vechii bisericuțe de lemn.

Cruci de lemn și cruci de piatră sunt pitite de buruienile semețe.

Printre ele se vede turla bisericii din sat, unde nu mai slujește niciun preot.

Biserica zace prăbușită, dată uitării. Poate nici nu mai are cine să își mai aducă aminte de slujbele ceremoniate în ea. Și a fost cândva monument istoric!

Poate cei al căror chip îl regăsesc acum pe cruci au fost botezați în cristelnița ei.

Din păcate, mai sunt și alte monumente, nu nepărat biserici, date uitării. De unele aveam să aflu la Roșia Montană, la Fân Fest. Pentru unele nu este încă prea târziu spre a fi readuse la viață.

O cruce de lemn  a uitat, parcă, la căpătâiul cui șade.

Lăsăm nostalgia deoparte și revenim la masă.

Mai facem câțiva pași printre casele supraviețuitoare.

Grădini curate, muncite și rodnice se înșiră după garduri modeste.

Viața nu și-a spus încă ultimul cuvânt la Mura Mare.

Casele își păstrează încă ospitalitatea.

Mai facem o plimbare spre pădurea de pe deal, dar ne oprim în drum la cules de prune.

Cineva încă mai așteaptă nepoții să strige la poartă!

În drum spre casă, oprim mai întâi la Mediaș, unde ne despărțim de Alina. Noi mergem apoi la orașul meu de suflet: Sighișoara.

De zeci de ori am fost la Sighișoara și, totuși, de fiecare dată mă va surprinde cu ceva nou. Acum am parte și de un ghid, un prieten al lui Andrei, care ne spune povești din umbra zidurilor.

Ca localnic, ne asigură că Sighișoara nu a avut niciodată cavaleri, ci numai meșteșugari ce aveau grijă de turnurile avute în pază.

Am observat că prin toată Transilvania este moda "orhideii din fereastră", de la Alba și până la Mureș, din secuime și până la Brașov.

Mai aflu că micile cruci de la poarta cimitirului sunt ale spânzuraților.

Și mai aflu că în casele cu simbolul strugurilor stăteau familiile respectate, strugurele fiind simbol al puterii. Până să se inventeze țuica, muncitorilor erau motivați cu ajutorul vinului: aveai vin, aveai și forță de muncă. Interesantă logică!

Un detaliu nu tocmai fericit este acela că din Sighișoara era un farmacist renumit care a supravegheat administrarea gazului Zyclon B, folosit la exterminarea în masă a evreilor de la Auschwitz. Gazul era pe bază de cianură, adică același lucru pe care acum îl punem în reclame faine, menite să salveze Roșia Montană prin minerit.

Las în urmă Sighișoara și toate celelalte locuri care m-au încărcat cu energia lor.

Mă pregătesc de Roșia Montană și de întâlnirea cu Apusenii mei dragi.

În Transilvania voi reveni la început de toamnă, în culorile mai calde decât vara.

Din înfulecatul kurtosului, salutăm cetatea Rupea.

Pe curând, Transilvanie dragă!