O escapadă la ceas de seară, adică începând de vineri pe la 7 din București, e numai bună să îți începi weekendul. Drumul spre Brașov – DN1 – e destul de fluent ca trafic până la Comarnic, de unde se fac mai bine de două ore până ajungi la Bușteni.
O înnoptare la Brașov e binevenită să îmi mai domolească dorul de acest minunat oraș.
Sâmbătă dimineața, împreună cu Andrei și cu Marius, pornesc în cucerirea munților. Și începem cu un mic ocol la Zărnești, atât cât să salutăm și Piatra Craiului, și Bucegii.
Vremea pare să nu ne dezamăgească și să facă parte din echipă.
Ajungem pe Transfăgărășan prin Poiana Mărului–Șinca–Șercaia (drumul e la fel de prost cum a fost întotdeauna, dar pictural).
Mașina rămâne cuminte după tunel, la intrarea în județul Argeș.
Prin stânga tunelului luăm crucea albastră spre refugiul Călțun.
De la început mi se pare că mă așteaptă un traseu mai dificil, cu atât mai mult cu rucsacul în spate.
Nu mă plâng!
Urcăm, urcăm, coborâm și iar urcăm.
Mai privim în zare, ne mai scuturăm de gânduri și înaintăm.
Eu nu mă satur să laud natura pentru ce minunății naște.
Nici un nor...
Afinele sunt încă acre, dar promit o bună recoltă.
Pe traseu nu întâlnim până la refugiu decât vreo 2-3 entuziaști.
Verdele și piatra seacă fac un peisaj fain.
De ce oare trimitem răul "pe pustii", când în pustiurile astea e așa multă exuberanță? E cumva vreo urmă de altruism în vorba asta bătrânească?
Iarba încearcă să mângâie cerul...
...și soarele îi răspunde de sus cu gâdilat caloric.
Când și când se mai bagă și vântul în seamă...
...cât să dea și el puțină mobilitate verdelui.
Refugiul se intrevede în depărtare, parcă pe alt munte, mic și portocaliu.
Lacul trimite steluțe spre noi.
Valuri timide leagănă privirea.
Nu îmi vine a crede că am stat departe de munte până acum, anul ăsta...
Refugiul însă se arată aglomerat.
Cine urcă fără cort și vrea să înnopteze aici...
Terminăm popasul și ne îndreptăm spre Bâlea, pe direcția înainte.
După ce mă salut din mers cu o... codobatură, probabil.
Salutăm și o turmă de mioare, dar pe noi nu ne salută decât un câine, chiar cel de la picioarele ciobanului.
I se promite o bâtă pe spinare dacă nu ne întâmpină în tăcere (din partea ciobanului vine promisiunea).
Oile sunt deja destul de lânoase. Oare simt ele că vine iarna?
Câte poteci ne cheamă încă!
Ne odihnim iară...
...apoi o luăm la vale.
Apa luată din izvor la urcare nu apucă să termine traseul cu noi.
Nu am văzut flori de colț, dar am găsit floarea asta mov. O garofiță?
Mi-a plăcut traseul lălăit, în stilul meu, având timp de privit stânga-dreapta, nu numai în jos.
Bâlea ne așteaptă în vale cu hărmălaia specifică, cu tot felul de cărnuri ce stau sloioase în soare și cu câte unul care îți trece pe deasupra capului cu tiroliana.
Propun să ne răsplătim ascensiunea și să ne recuperăm energiile cu o masă la Albota, unde am adăstat și în altă plimbare de pe Transfăgărășan.
Marius, Claudiu și cu mine suntem inspirați și pofticioși și cerem câte un păstrăv din păstrăvăria locală, cu mămăligă și muuuuult mujdei,
din ăla bun, cu smântână.
Muntele îți cam face poftă de mâncare și mâncarea e mai bună, orice ar fi în farfurie.
Ca desert vine o înghețată de casă, iar o socată a tronat tot timpul pe masă.
Micul dejun este o delicioasă invitație de a începe ziua cu vitamine.
Un târg de cărți și de alte minuni se așterne la poarta Turnului Sfatului.
Am surpriza să încerc cea mai bună merdenea, mai bună chiar decât cele de la Victoriei (pentru cine cunoaște). :)
Avem parte și de o întâlnire de gradul patru... pisoi (doi fugiseră deja în subsol).
Brașovul pare că mereu e în sărbătoare. Focuri de armă veselă se aud din turn.
Iar seara ai parte de un concert spontan, în aer liber, cât să îți cânte în amintire acordurile coroanei Țării Bârsei.
Un comentariu:
Superbe pozele. Sper sa ajung si eu cat de curand in Fagaras.
Trimiteți un comentariu