Vestea că voi merge în Bucovina în mijlocul toamnei îmi construiește în minte decoruri de poveste. Dau cortina deoparte încă din tren. Conchind și acum că Eminescu, Creangă și Sadoveanu au avut de unde se inspira.

Ajung la Suceava după nouă ani de când am pășit prima oară în umbra cetății ei. Pe drumul spre Cernobîl, prin 2007, am ocolit-o discret.

Sunt privilegiată că pot păși pragul Muzeului Satului Bucovinean în ultimile suflări ale zilei. Soarele la apus mângăie șindrilele și obloanele căsuțelor mutate în muzeu din situ.

Parcă mă aștept să iasă bungherii pe ulițele satului. Bungherii (denumirea vine de la regionalismul pentru nasturi, bumbi) din Bucovina sunt "mascații" costumați în uniforme militare asemănătoare generalilor austrieci.

Visez la un Crăciun în Bucovina cândva!

Urmași ai dacilor liberi, importante triburi ce le-au dat de furcă romanilor și care au lăsat numeroase tezaure monetare, costobocii și carpi, bucovinenii nu se dezmint nici azi. Seninătatea de pe chipurile locuitorilor obcinelor dezvăluie o înțelepciune aparte.

O veche casă de olar sau o moară ce a măcinat câmpuri de cereale și a adăpostit povești rustice sunt rămășițe ale unei vieți la care unii jinduim acum, în defavoarea "civilizației".

Să nu te sperii dacă într-una dintre case vei auzi o jelanie. Muzeul din Suceava este singurul muzeul al satului din România care a avut ideea de a exemplifica practic ritualurile creștine (de botez, de nuntă și de înmormântare) prin manechine și înregistrări.

Mă trec câțiva fiori când aud bocitoarele și văd priveghetoarea cum arde într-un colț. Câte bordeie, atâtea obiceie... Eu am aflat de această lumânare în formă de spirală (priveghetoare) la moartea bunicilor mei, la sat, la Chiselet. La înmormântările neamului de la oraș nu o pomenisem.

Îmi place mirosul de lemn: uscat, proaspăt, ud și chiar și ars. Mă duce cu gândul la un cuptor cu pâine caldă sau la un șemineu în fața căruia m-aș tolăni leneșă.

La câțiva kilometri de Suceava, la Scheia, se află Conacul Domnesc, fostă casă boierească armenească care a aparținut în secolele trecute familiei Aritonovici.

Armenii au fost destul de numeroși și de însemnați în zona Sucevei, punând temelia și unei mânăstiri – Mânăstirea Hagigadar – care anul acesta a adunat numeroși pelerini la cei 500 de ani de la întemeiere.

În curtea conacului poți admira un copac gingko biloba, un fag roșu (Fagus sylvatica) și un arbore care face lalele (Liriodendron tulipifera). Un copac asemănător am aflat că ar fi și în curtea baronului de Pogany din Hunedoara. Trebuie verificat, dar mai la primăvară!

Județul cu cea mai mare densitate de mânăstiri mușatine are și în orașul-reședință o mânăstire renumită, cea a Sf. Ioan cel Nou de la Suceava. Opt dintre mânăstirile din Bucovina sunt în patrimoniul UNESCO.

O clădire deosebită, de patrimoniu și îmbibată cu istorie, este și Hanul Domnesc. Fostă casă de vânătoare pe timpul dominației habsburgice, ea l-a găzduit pe însuși Împăratul Franz Joseph. Astăzi, clădirea adăpostește Muzeul Etnografic.

Părăsesc satul de la marginea Sucevei când abia mai deslușesc galbenul fagilor.

Cetatea Sucevei este în proces de amenajare. Schele, care probabil că i-ar fi făcut invidioși pe turcii lui Ștefan, stau cocoțate pe zidurile sale năruite.

Schimb văile Bucovinei una dupa alta: Suha, Doroteia, Dobra...

Majoritatea curților sunt păzite de câte unul sau doi ciobănești românești de Bucovina, care latră hotărât și dau din coadă a bucurie.

Regăsesc Voronețul cu al său blue mood.

Terminată în 1488, ctitorie a mușatinului Ștefan cel Mare, biserica mânăstirii are hramul Sf. Gheorghe.

Maica Elena povestește între altele despre Sf. Gheorghe care a fost un tribun în ierarhia romană în timpul Împăratului Dioclețian. El era "frumos ca lumina și cu o inimă ca soarele". În 304 este decapitat la Roma.

Ștefan cel Mare este adesea înfățișat pe cal alb, cu steagul cu stema pe care apar capul de bour și icoana Sf. Gheorghe.

Pe partea nordică este redat Acatistul Sf. Ierarh Nicolae.

Mânăstirea Voroneț este socotită "Capela Sixtină a Orientului" pentru marea frescă de pe fațada de vest, numită "Judecata de Apoi".

Sf. Ioan cel Nou de la Suceava este de fapt din Trapezunt. A fost îngropat inițial la Cetatea Albă, însă rămășițele sale sunt aduse în Moldova de către Alexandru cel Bun, bunicul lui Ștefan cel Mare.

Pe pereții mănâstirii sunt înfățișați și Aristotel, Socrate, Platon și Pitagora deoarece cu toții l-au intuit pe Marele Anonim.

Aproape 200 de ani Mânăstirea Voroneț nu a avut viață monahală, de la ocuparea de către Imperiul Austro-Ungar, din 1785 până în 1991. Ca mânăstiri de obște, locuite și cu viață monahală, au rămas în această perioadă în Bucovina doar Sucevița, Putna și Dragomirna.

Acum la Mânăstirea Voroneț viețuiesc 800 de măicuțe.

Copacii maturi nu se pleacă în fața toamnei, ci își țin ramurile drepte, asemenea frunții omului la vârsta senectuții.

Un trandafir ar vrea să ne înșele în privința anotimpului.

Din 1981 se desfășoară la Voroneț anual un festival de film documentar, diaporamă şi fotografie: Toamna la Voroneț.

Aflu că pensiunea la care iau prânzul are ceva legături cu Florin Piersic, de origine din Bucovina (proprietarul ar fi un văr de-al domniei sale și se numește tot Piersic).

Nu o să vă povestesc acum despre ciorba în pâine pe post de blid, hribi, afinată, poale în brâu ori alte minuni gastronomice neaoșe.

Îmi plac detaliile Bucovinei: în lemn, în piatră, în copaci!

Sunt de acord că portocaliul crăițelor se potrivește cu soarele de octombrie!

Merele încarcă ramurile liveziilor cu dulcețuri olfactive și peneluri rafinate.

Niște stupi își așteaptă zumzetul de primăvară. Și au de așteptat!

Dealurile le fac poftă pașilor, însă nu prea am vreme acum de colindat hai-hui. Câte un nor se poate revolta oricând.

Pe seară, un bucium nu sună cu jale, ci cu chemare la o călătorie folclorică prin zonele țării.

Trei flăcăi și trei mândre schimbă pe rând costumele regionale și lăutarii ne plimbă sonor prin toată România, adusă artistic în urbea Frasin. Aș fi zis sat, dar am aflat că de anul trecut este ridicat la rang de oraș.

Dimineața o încep cu o plimbare prin Parcul Ariniș din Gura Humorului.

Toamna stă aliniată pe alei și îmi însoțește fiecare pas, fiecare inspirație, fiecare clipire, fiecare gând.

Îmi imaginez pârtia în iarnă și mi se pare un pic cam înclinată pentru nivelul meu de schior începător. Aflu că tunurile de zăpadă se vor pune în funcțiune în curând, o dată ce temperaturile sunt negative, și își vor face treaba până la Mărțișor.

Nu mă pot stăpâni și îmi pun un ham, aventurându-mă pe traseul cel mai ușor din Escalada Parc, asta pentru că nu aveam timp de unul mai lung :). Aflu că Parcul de Aventură din Brașov este conceput de aceeași echipă și îmi doresc o zi de aventură prin copacii săi. Au trecut ceva ani de la ultima tiroliană pe care am "zburat".

Mai trec o vale și ajung la Vama, unde se unesc Moldova și Moldovița.

Pădurile ocupă 70% din suprafaţa comunei, procent cu care se înscrie între regiunile cu cele mai întinse domenii forestiere din ţară.

Mă întreb în ce an a fost făcută această statistică.

Mă fascinează florile lampion (physalis sau păpălău). Unele fructe sunt acrișoare și revigorante, însă mi se confirmă că nu toate soiurile sunt comestibile.

Un câine, probabil urmaș al Moldăi, ignoră discret o pisică ce își odihnește lăbuțele pe un gard.

O bunica râde sincer, ca un copil.

Un alt cățel îi sare zglobiu printre pași.

Timpul este adesea crud cu lemnul.

Un acoperiș de șindrilă nu îi mai face față ploii.

Dovlecii se cam lăfăie pe garduri.

O viță de vie se impune în ramurile unui măr.

Fumul a început să iasă pe hornuri, anunțând iarna. Noaptea este deja (foarte) frig.

Un câine își sacrifică odihna și mă latră în poziție de drepți când trec străină pe lângă curtea-i în pază.

Un cal mă privește și el curios. E chiar un huțul?

Nu gust chiar toți strugurii, dar mă gandesc că dacă nu sunt prea sus, cu siguranță nu sunt acri.

În Vama poposesc și la Muzeul Oului.

Găsesc aici de la ouă de crocodil, de rață, și de găină nu mai zic, de struț și până la ouă din Japonia.

În muzeu era și o pensiune, însă a fost închisă de când au început să dispară ouăle... și nu vorbesc acum că ar fi ieșit pui din ele.

În curtea muzeului, o mâță se tot gudură pe lângă mine.

Vechea gară îmi face poftă de sesiune fotografică.

Și mă joc un pic cu aparatul.

Toamna se destrăbălează în voie prin toți copacii.

Pe cei doi Orsivschi, care au grijă de muzeu în lipsa doamnei Letiția, cea care a înființat muzeul, mi-ar fi plăcut să îi am ca bunici.

O altă pisică pozează în toamnă.

Tărtăcuțele și florile lampion împodobesc un pervaz tomnatic.

Mocănița Huțulca te plimbă de la Moldovița la Sucevița, vreo 10 kilometri într-o oră (iuțeala maximă e de 15 km/oră). Detalii privind traseul găsiți la pagina căii ferate înguste.

Cărbunii produc flăcări de dragon și ne luăm zborul pe șina cu encartament îngust.

Aflu că în ultimii ani calea ferată, ca și fabrica de mobilă, ar fi aparținut lui Omar Hayssam.

Acesta a cam distrus tot pe acolo, ba chiar a desființat șinele de cale ferată.

Un austriac, însurat cu o româncă și cu pasiune pentru trenuri, a reconstruit șina și a pus în funcțiune mocănița.

Copiii își opresc jocul la trecerea trenulețului. Curioși, ei urmăresc jucăria asta mare.

Și aici seara se grăbește de după dealuri.

Valea Moldoviței este un punct forte al turismului Bucovinei.

Valea Moldoviței străbate cam 800 de metri diferență de nivel, de la 1380 m alt. la 600 m alt.

Ultimile suflări ale zilei încearcă să se agațe în vârfuri de conifere.

Suntem pe tărâmul huțulilor.

Despre huțuli (de data asta oamenii, nu caii) se spune că "sunt iuți la mânie, scumpi la vorbă și fericiți cu singurătatea".

Marcel de Serres, contrazicând faima lor de hoți și tâlhari de vite, afirma în 1814 despre acest popor al muntelui: „Huțulii locuiesc în Munții Galiției, nu urmează nicio religie, dar se deosebesc prin bunăvoința și dragostea lor de pace; toate încercările făcute până astăzi de a-i civiliza n-au dat roade.“

sursa: National Geographic

Că tot citeam zilele trecute despre fenomenul Philadelphia, iată că se spune că huțulii se ocupau cu teleportarea, printre altele: Deşi canoanele bisericeşti interzic cu străşnicie magia neagră, huţulii au fost mereu depozitarii unor mari mistere legate de vrăjitorie, fiind cunoscuţi ca foarte buni cunoscători ai acestor practici. Poate că modul lor de viaţă legat de singurătatea munţilor şi de atmosfera tenebroasă a codrilor copleşiţi de ceţuri le-a sporit renumele de vrăjitori. Poveşti şi amintiri ale bătrânilor huţuli aduc în atenţie frecvent evenimente legate de practici oculte, întâmplări greu de crezut, dar mărturisite cu atâta convingere încât pot pune pe gânduri pe oricine. De magia neagră a huţulilor se leagă poveştile cu demoni, cu duhuri ale pădurilor, dar şi practici cum ar fi influenţarea destinului, legarea sau dezlegarea unor blesteme, anihilarea duşmanilor, luarea manei de la vite, sporirea sau distrugerea avutului, teleportarea oamenilor.

Sursa: Casa cu meri

Adevărul e că și eu mă simt un pic teleportată cu sute de ani în urmă prin aceste locuri. ;)

Un bătranel își oprește și el efortul, luându-și odihna din clipele în care trece pe lângă el mocănița.

(Am uitat să menționez că tot trăgând cu ochiul aparatului de fotografiat în stânga și în dreapta, domnul care avea în observare vagonul mă atenționează ca într-un kilometru să nu scot capul prin partea stângă că vine un perete. Niște oameni cu spirit constructiv au construit la fix 20 de cm de calea ferată un zid. Așa că: E pericoloso sporgersi!)

Dragonul ăsta scoate dâre groase de fum. Crepusculul se înnegrește și mai mult.

Fânul este adesea organizat sub formă de gireadă (gramadă sub formă de prismă).

Trec pe lângă Rașca și mă întreb dacă toponimul înseamnă ceva. Alfu că este o unealtă pescărească și mă gândesc că s-ar fi potrivit mai bine ca în călătoria din deltă să fi întâlnit un astfel de toponim.

Mă mai documentez și aflu că în această comună se află o mânăstire a lui Petru Rareș la care a fost trimis în surghiun Mihail Kogălniceanu, pentru șase luni, de către domnul Mihail Sturdza.

Mânuțe de copii se leagănă în vânt după puiul de tren.

Și caii ne privesc prin coama lungă.

Și cum să nu fie poetul poet când vede așa minuni?

La Bucovina

de Mihai Eminescu

N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,

Geniu-ți romantic, munții în lumină,

Văile în flori,

Râuri resăltânde printre stânce-nalte,

Apele lucinde-n dalbe diamante

Peste câmpii-n zori.

Ale sorții mele plângeri și surâse,

Îngânate-n cânturi, îngânate-n vise

Tainic și ușor,

Toate-mi trec prin gându-mi, trec pe dinainte,

Inima mi-o fură și cu dulci cuvinte

Îmi șoptesc de dor.

Numai lângă sânu-ți geniile rele,

Care îmi descântă firul vieții mele,

Parcă adormită,

Mă lăsară-n pace, ca să cânt în lume,

Să-mi visez o soartă mândră de-al meu nume

Și de steaua mea.

Când pe bolta brună tremură Selene,
Cu un pas melodic, cu un pas alene
Lin în calea sa,
Eol pe-a sa arpă blând răsunătoare
Cânt-a nopții dulce, mistică cântare,
Cânt din Valhala.

Atunci ca și silful, ce n-adoarme-n pace,
Inima îmi bate, bate, și nu tace,
Tremură ușor,
În fantazii mândre ea își face cale,
Peste munți cu codri, peste deal și vale
Mână al ei dor.

Mână doru-i tainic colo, înspre tine,
Ochiul îmi sclipește, genele-mi sunt pline,
Inima mi-i grea;
Astfel totdeauna, când gândesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
Bucovina mea!

Eu cred că oricare dintre voi poate fi un pui de poet cu o muză ca Bucovina!

Îmi tot creez povești cu huțuli, care ar fi dacii slavizați.

Oare huțulii, amerindieni europeni, se înțeleg cu haholii?

Mi se pare că mergem cam cu aceeași viteza cu care curge râul.

Albia e drum mai lesne pentru un cal alb.

Iarba asta verde ar vrea să complexeze ruginiul frunzelor?

Oare când va veni vremea ca mânzul breaz să primească lecția de viață a mamei? :)

Cobor cu părere de rău că drumul a fost scurt în vagonul mocăniței.

Aproape pe întuneric ajung la Sucevița, prin pasul Ciumârna. Musai trebuie să revin pe aici pe lumină, poate pe noua mea motocicletă (sunt serpentine întortocheate, care te mai și fură cu peisajul de îți vine să oprești după fiecare stânga sau dreapta!

Ultima zi prin Bucovina începe tot cu soare și cu mere pârguite.

Mânăstirea Sucevița este ctitoria lui Ieremia Movilă, nepotul lui Petru Rareș, dupa mamă. Domnia sa va înlocui dinastia Mușatinilor cu cea a Movileștilor.

Zidurile de fortificație ale Mânăstirii Sucevița au 7 metri înălțime și 3 metri grosime. O legendă spune că o femeie a cărat timp de 30 de ani piatră pentru construcția zidurilor pentru a i se ierta păcatele.

Sucevița este renumită pentru culoarea verde a frescelor exterioare. Ioan Zugravul și fratele său Sofronoie sunt cei inițiați la școala de pictură bisericească a lui Petru Rareș și cei care împodobesc zidurile bisericii.

Două iconostase, unul în pronaos și unul între naos și altar, sunt bijuteriile sculptate în biserică în lemn de tisă.

Ieremia și Simion Movilă sunt îngropați în biserica mânăstirii, mormintele fiind acoperite cu lespezi din marmură de Ruschița.

Gheorghe Magopat este artistul popular care a (re)făcut celebră localitatea Marginea pentru ceramica neagră.

Selene, sori și stele ies din mâinile olarilor.

Nu mă abțin să nu îi întreb și pe ei de câte ori merg ulcioarele lor la apă, așa cum i-am întrebat și anul trecut pe olarii veniți la Sibiu.

Evident, un val de râsete izbucnesc ca răspuns.

Am eu de ceva vreme o dorință de a mă mozoli pe mâini cu lutul ăsta minunat și acum nu îmi scapă ocazia.

Olarii s-au modernizat și ei și roata a devenit electrică. (Adică au reinventat roata?)

La Cacica se află o renumită catedrală catolică, în fața căreia este un bust al Papei Ioan Paul al II-lea. De Sfânta Maria, pe 15 august, o mulțime de catolici fac pelerinaj aici.

Cacica este renumită pentru o salină care niciodată nu a fost ocnă (nu s-a lucrat cu ocnași, ci doar cu specialiști). Denumirea vine din polonă, însemnand rață. Aceasta pentru că zona era una mlăștinoasă.

Salina era folosită și ca depozit de brânză, aceasta trăgându-și câtă sare avea nevoie. Sarea de la Cacica se scoate sub formă de saramură. Sunt cam trei kilometri de conducte. Pe suprafața conductelor se pune un strat de motorină și ca atare când vei ieși din salină vei mirosi a combustibil. În acest masiv sarea are o puritate de 84%. Pe vremuri se scotea și sub formă de drob, prin dinamitare.

În Salina Cacica sunt multi pereți din lemn de brad, asta pentru că în caz de cutremur sau ceva calamitare lemnul de brad pârâie și te anunță să ieși repede. Asta dacă nu vezi dinainte șobolanii că aleargă speriați, dar cred că sunt slabe șanse de rozătoare pe aici.

Pentru mai multe date privind Cacica puteți consulta monografia lui Mugur Andronic - Un sat din Bucovina, numit Cacica. Acest domn a avut inițiativa de a deschide în mină, în 2011, un muzeul al sării.

Salina Cacica era un metoc al Mânăstirii Humor și a început a fi exploatată în 1791, din timpul ocupației austro-ungare.

Dacă ajungi la Cacica, prima oară s-ar putea să îți fie dificil să găsești salina deoarece indicatoarele sunt două, în direcții opuse: unul către salină - fiind vorba despre cea industrială, din care se extrage sarea, și unul către mină, aceasta fiind partea turistică. Eu aș fi luat indicatorul de salină, și nicidecum pe cel de mină, dacă nu aș fi avut un îndrumător.

Plec de la Cacica spre Suceava și întâlnesc un alai de înmormântare. Mă surprinde... sau nu mulțimea participanților, a steagurilor și a colacilor purtați alături de cel adormit. Mi-ar fi plăcut (impropriu zis) să pot participa și eu la ceremonial, pentru cercetarea obiceiului.