Capidava - pe doua roti


E toamna! Aproape toamna. De cativa ani, toamna se numara si km parcursi in vara.



Mi se tot spune: "Ce te mai plimbi!", dar nici nu apuc sa scriu despre toate peregrinarile mele.


Dupa ce am iesit intr-o sambata pana la Veliko Tarnovo si am reusit sa ajung tot pe zi acasa, dupa un pranz copios cum aproape numai acolo se poate incerca, si dupa o zi de ratacit pana la Targoviste si inapoi, aiurea, cum ne-au venit in cale drumurile, sambata aceasta am plecat tot cu Irina (partenera mea cea mai fidela la drum pe doua roti) spre Capidava.


Desi ne-am propus sa plecam pe la 8, Honda mea este capricioasa si nu se lasa usor pornita. Ma mai joc un pic cu socul si - probabil auzindu-ne pe unde vroiam sa o ducem - se lasa incalecata in naravasenia ei.


Da, vroiam de mult sa ajung la Capidava. Prima oara am ajuns pe aici cand soarele se inneca in Dunare, la intoarcerea noastra de la Parches, ratacind calea catre autostrada.


De data aceasta am putut sa ma bucur nespus de drumul valurit, intortocheat, care adesea se parea ca se termina in Dunare, de campurile de toamna, de primele frunze vanturate de rotile mele.


Am iesit din Bucuresti in aglomeratia de pe drumul european spre Urziceni, s-a mai eliberat pana la Slobozia, ca pana spre Harsova sa il mai impartim doar cu cateva camioane.


Dupa ce trecem podul de la Giurgeni - Vadu Oii (5 lei taxa/motocicleta), mai mergem vreo 15 km si facem dreapta spre Topalu - Cernavoda.


In cei 35 de km dintre Harsova si Cernavoda tentatia de a opri pentru fotografii venea dupa fiecare suta de metri.

La Capidava, arheologii sunt draguti si ne invita sa ne lasam straiele motociclistice printre fosilele dezgropate cu grija.


Capidava   ni se dezvaluie cu mister.


Incerc sa deslusesc urme de geti...


... sau macar de romani.


Tind sa cred, totusi, ca oile ce odihnesc in lunca sunt stranepoatele celor de la care getii mulgeau laptele.


Dunarea e linistita.


Vantul detoamna o mangaie usor, la fel ca pe zidurile aspru trecute prin ani.


Imi pare rau ca nu ramanem peste noapte.


Dupa minute bune de incantare, incalecam si luam calea Cernavodei, cu tristete.


Ma plictisesc kilometrii batuti ba cu 90, ba cu 120 la ora.


Ajungem acasa cu bine, iar Floarea Soarelui se odihneste pana la primavara. Nu stiu daca mai incalec anul asta, caci imi e mai (constient) teama sa ma dau pasager.:)

Niciun comentariu: