Calatorii, ganduri, vise

Miercurea fara cuvinte - prin zapezile din Ciucas (ianuarie 2012)

2012-01-25T00:03:00.000+02:00

Varianta mai calda ca traseului o gasiti aici.

Bilant de 2011 si inceput de 2012

2012-01-03T22:27:00.001+02:00

Mi-a placut 2011. Scazute si adunate, zambetele mi-au dat cu plus. :)

In ianuarie am experimentat prima oara mersul pe cat mai iarna cu motocicleta. Rares m-a luat in saua micutei Virago si am facut o plimbare pana la vecini, la Cherven, dardaind si incercand sa ne pacalim cu dintii Soarelui. Apoi v-am povestit despre locurile in care am inceput anul: in Extremul Orient, ajungand astfel ca anul meu sa fie mai lung cu patru ore decat in mod obisnuit.

Cu dor de schi, am smuls o singura zi acestei activitati pe 2011, impreuna cu Laura, Irina si Mihaela.

Cu unul din sufletele mele pereche - Simona - m-am bucurat de prima tura de munte, in Cozia. Eternul prieten - Marius - mi-a propus sa descoperim impreuna Toscana si nu voi regreta niciodata acceptul meu.

Istanbul m-a primit dupa ani in care l-am visat si nu m-a dezamagit cu minunatiile lui. De cate ori il citesc si recitesc pe Istrati, ma duc din nou acolo, in eterna capitala de continente si de civilizatii, de culturi.

Am pasit iara intre continente in Cipru. Am revenit in Creta, apoi in toamna pentru a saptea oara in Grecia, in Skiathos.

De Paste am revenit la Salas.

Cand salcamii au innebunit, am invatat sa scot mierea ( mutumesc, Iulian!).

Am cucerit si (Muntii) Baiu (lui) si am avut si o tentativa de Crai care m-a gonit in Transilvania, meleagul meu de suflet.

Am prins curaj si am "mancat" kilometri pe doua roti, dupa care m-am bucurat de rock pur la Kavarna. Am recidivat repede la Artmania, facand fata Transfagarasanului si Apusenilor, dar si celor 600 de km de singuratate (primul drum lung pe motocicleta singura, ajungand cu bine acasa).: ) Am inchis sezonul moto cu Irina, la Capidava, depasindu-mi recordul de km intr-o zi (peste 400) si ajungand si devreme acasa. E vorba de inchis ca sofer, caci ca pasager merg si acum, pentru Filip neexistand inchidere de sezon.

Am iubit toamna din Ciucas, apoi inceputul de iarna din Buila-Vanturarita. O ultima plimbare a venit pe nepusa-masa, cu o invitatie la masaj la Bansko. Despre Thailanda nu am apucat sa va povestesc, dar pregatesc gandurile.

Manu Chao a raspuns chemarilor mele si ale Simonei si ne-a vizitat cantand la Bucuresti. Am aflat de concert dupa doua saptamani de cand luasem decizia de a ii face o vizita cu Simona, la Barcelona. Iulian mi-a facut surpriza cu biletul la Roxette. Skunk Anansie, Whitesnake si Judas Priest au mutat rockul britanic la Bucuresti intr-o zi de vara. Celelalte Cuvinte ne-au invitat la ziua lor, la cea de-a 30-a anivesare. Anul ce concerte rock l-am incheiat in stil oriental, cu Orphaned Land & CO.

Incep 2012 din nou cu speranta de America de Sud, cu o prima calatorie afara sigura la Paris si cu un bilete la Rammstein si RHCP si cu un rucsac gata de mers in weekend in Fagaras. Portugalia/motocicleta este posibil sa o schimb cu Turcia lui Filip, dar personalizata cu Armenia si Georgia mea. ;)

2012: Let it be life!

.....

2011-12-23T22:06:00.000+02:00

E primul Craciun dupa ani de zile in care sunt linistita. E Craciunul venit dupa ani de cautari, de nelinisti, de povesti adunate din perindari care mai de care. E Craciunul alaturi de un om pe care l-am asteptam si cautat de cand am invatat sa iubesc. Iti multumesc ca ai aparut, Filip!

... Dar e al treilea Craciun fara mama, fara mirosul de bucatarie de Ajun venit din bucataria ei pamanteana, caci pot sa jur ca acum e prin bucataria Raiului. E al treilea Craciun in care nu pot sa ii cer iertare... E al treilea Craciun in care mama nu mai sta la fereastra sa ma petreaca cu privirea prin mersul meu in zapada... E al treilea Craciun in ajunul caruia...

Sub zapada mama doarme

Visul meu din zi veghind,

Visul ei din viata-apusa

Sa-l rasar si sa-l intind

Peste ani in fapte pline

Nascute din ganduri bune.

Miercurea fara cuvinte - Zapezile de alta data

2011-12-20T23:38:00.001+02:00

Spre Poiana Izvoarelor - Bucegi - noiembrie 2006 (by Daniel Mandache)

Straja - Muntii Valcan (ianuarie 2009)

Straja - Muntii Valcan (ianuarie 2010)

Prin Cheile Butii (februarie 2009)

Retezat - ianuarie 2009

Ciucas - februarie 2008

Fagaras - februarie 2008

Retezat - decembrie 2009

Piatra Mare - ianuarie 2009

Straja - Muntii Valcan (ianuarie 2010)

Pe langa Piatra Craiului - ianuarie 2011

Miercurea fara cuvinte

Oriental Metal - Metalul viitorului

2011-12-16T11:15:00.001+02:00

Hmm: concert la Preoteasa. Numai ca acum Preoteasa nu se mai cheama Preoteasa, dar tot nume cu conotatii bisericesti are: The Silver Church.

Vizita a fost una culturala, ca doar ne aflam la Casa de Cultura a Studentilor. Am participat nu la o slujba, ci la un concert in care au cantat pe rand - dar de cele mai multe ori in acelasi timp - crestini, musulmani si evrei. Concertul a facut parte din The tour of the Salem al celor de la Orphaned Land, insotiti in turneu de doua formatii frantuzesti - Arkan si Artweg - si de o formatie tunisiana - Myrath.

Prima trupa - Artweg din Franta - canta cu zece oameni in public, dupa cum imi zice o voce din cele cateva prezente, eu nenumarandu-ma intre cei zece. Ciudat cum un hard-core face introducerea ritmurilor orientale.

Ajung in "naos" exact cand incepe a doua trupa: Arkan.

Sarah, vocalista, ma duce cu gandul la o Fata Morgana. Pletele scuturate in ritm de belly-dance sau de acorduri de Fanar te fac sa te gandesti la un popas la umbra de palmier in oaza sau de kebab in bazarul din Constantinopole.

Calea Lactee lumineaza imaginatia si un colt din scena. Aproape fara sa imi dau seama, ma las plutind si eu in ritmurile francezilor (din care cativa au sange arab).

Myrath incep in ritmuri de camile pasind peste dune. Mai ca imi vine sa cred ca tuaregii si-au lasat camilele la intrare. Mi-au facut dor de Tunisia.

Chiar: cum ar suna Tuareg Metal? Eu cam asta am impresia ca am ascultat in seara asta. Imi imaginez ca baietii si-au lasat straiele desertice in garderoba.

Doar tobarul are o freza de Soare-rasare (citat din Dana).

Pe scena se fac tot felul de duete: Kobi o insoteste vocal pe Sarah, apoi Yossi isi aduce sitarul la Myrath, Sarah vine la Sapari la Orphaned, dupa care scena se tot umple de instrumente si de acorduri.

Un steag israelian este oferit scenei si agatat de microfon. Kobi danseaza, descult si voios.

Yossi (chitaristul) zambeste tot concertul.

Nora e un fel de We are the world a la Michael Jackson sau de Deschideti poarta Sorelui a la Marius Teicu and friends (impresie a lui Pavelica) si toata scena se umple de artisti.

Astfel, Silver Church a fost in seara asta biserica, moschee si sinagoga rock, adica un fel de Sf. Sofia.
Mai multe detalii gasiti la colegii de la Maximumrock.
p.c. Ii multumesc lui Cipane pentru fotografii.

Miercurea fara cuvinte - muntii din 2011

2011-12-14T10:01:00.000+02:00

Buila - Vanturarita (noiembrie 2011)

Ciucas (octombrie 2011)

Trascaului - Remetea (august 2011)

Cheile Turzii (august 2011)

Baiului (iunie 2011)

Retezat (aprilie 2011)

Cozia (martie 2011)

Cozia (martie 2011)

Miercurea fara cuvinte

Celelalte Cuvinte - 30 de ani de versuri si stari necomerciale

2011-12-11T17:44:00.001+02:00

Eu una asteptam concertul celor de la Celelalte Cuvinte inca de acum cinci ani, imediat dupa ce am savurat si ultima melodie de la aniversarea celor 25 de ani de la Teatrul National.

Intru in sala (Sala Palatului) si imi vine sa fac o gluma proasta. "Oare Pittis va veni/fi la concert?" El a fost cel care a deschis drumul de treizeci de ani al Cuvintelor.

Luminile se sting si se aude vocea... Motului. El este cel care i-a descoperit pe cei de la Celelalte Cuvinte si tot el i-a prezentat in aceasta seara, ca acum 30 de ani.

Incep cu "Oglinda" - piese in sase acte, o melodie cam de durata Negrului Voda de la Phoenix. Mai bine de douazeci de minute sunt proiectate secvente din istoria Cuvintelor. Imaginile de pe scena - cele live de data asta - si proiectate pe ecranele laterale, au cadre care duc si ele cu gandul la anii '80. Si cand ma gandesc ca nu am decat cu un an mai mult decat ei, anii lor majoritatea cantati in versuri ... foarte romanesti (avand in vedere ca romanul s-a nascut poet). Filosofez cateva clipe si gandul ma poarta la imagini romanesti, la poeti romani si la stari studentesti.

O mare, un tren, niste scrisori... toate sunt atat de.... '80. Timpul si spatiul sunt implinite in Cuvinte.

Zmeiele isi inting sforile, apoi Lupii alearga prin paduri.

Piese (carora eu le-as spune opere de arta, fara nicio exagerare) precum Daca vrei, Un sfarsit e un inceput, si altele care au facut fundalul a numeroase iubiri au fost pastrate pentru ultima ora.

Din punct de vedere artistic, spectacolul a fost total. Am insa de reprosat un amanunt organizatorilor. Au fost persoane care au ajuns la concert dupa ora 20 si nu au putut intra pentru ca nu mai aveau de unde cumpara bilete. La concertele viitoare ar fi recomandat sa mai ramana un reprezentant cu cateva bilete la intrare si pentru intarziatii din sau fara vina lor.

Despre Celelalte cuvinte nu imi ramane decat sa le urez ETC.

Bansko - rasfat neprevazut de toamna

2011-11-30T14:09:00.002+02:00

Alex: "Te cauta cineva pentru o invitatie in Thailanda", eu abia intorcandu-ma de pe plaiurile asiatice (despre asta in episodul urmator).
Eu: "Ok!"
***
Eu: "Invitatia era la Bansko."
Alex: "Eh, Bansko, Bangkok, tot aia!". Si pana la urma a cam avut dreptate, deoarece la Bansko poti sa te relaxezi printre altele si cu un reusit masaj thailandez.
***
      Ne adunam mai multi ziaristi, unii mai carismatici, altii mai cu dor de duca, si luam calea Bulgariei. Sunt singura care merge a treia oara la Bansko. Prima oara era acum trei toamne, iar a doua acum doua veri.

      Iarna nu a venit si sezonul de schi nu s-a deschis nici in Parcul Tineretului, de la marginea caruia plecam, dimineata, dar nu foarte, mai asa in jur de 10. Porumbeii isi incalzesc penele la soarele tomnatic, iar doi jandarmi stau cocotati falnic pe doi armasari pur sange. Isi fac rondul de dimineata.

      Iubesc oraselul asta de la poale de Pirin si nu refuz invitatia. Toamna este pe sfarsite si culorile ei erup sub un cer senin. Ca si sofer (de motocicleta, cel putin) eu ma simt foarte in siguranta pe drumurile Bulgariei. Drumul este relaxant, iar eu alternez imaginile padurilor si ale campurilor de pe traseu cu imaginile orientale din paginile lui Istrati.

      Un prim popas il facem vis-a-vis de gara din Ruse. Apoi, la drum si la un bum, cartea mai ca imi sare din mana si Orientul dispare. Din fata venea un TIR caruia i-a explodat o roata. Inca traim! Ciudat! Nu ajungem nici in santul din dreapta si TIR-ul isi urmeaza directia. Oprim si incercam sa ne dam seama de ce noroc am avut. Pesemne ca vom avea o vacanta superba daca am trecut peste asta. Si asa a fost!

      Drumul pana la Bansko este lung, cu mult noroc reusind sa il faci in opt ore. Noi am reusit in unsprezece. Bulgarii, ospitalieri cum ii stim, ne-au asteptat cu cina calda, iar camerele de la Premier Luxury Mountain Resort au fost si mai calde. M-am amuzat, oarecum, ca weekendul trecut am tremurat in refugiu prin Buila - Vanturarita si acum am schimbat putin confortul. :)


Pentru sambata avem programat un rasfat cu masaj. Inainte de asta, o iau usor la pas printre razele de soare care mangaiau zidurile de piatra si lemn.

      Un bulgar incearca sa ma atraga in mehana lui (taverna), insa ii raspund frumos, in engleza, ca e posibil sa revin pe seara. Este primul care ghiceste ca sunt romanca. "How did you guess?" "You look like a bulgarian woman, but you don't speak Bulgarian." :) Asta da logica! A, si chiar mai inainte vorbeam cu cineva ca bulgaroaicele nu sunt tocmai frumusele si ca daca dai de vreo bulgaroaica frumoasa, e sigur turcoaica.

      Revin la hotel unde incerc un masaj. Ma gandesc eu sa il aleg tocmai pe cel din Balcani, nestiind la ce ma inham. Dupa ce sunt dezmierdata din calcaie si pana in crestetul capului, aflu care este si particularitatea acestui masaj. :)

     Dupa masaj, balaceala la piscina si luat temperatura saunelor, incepe o frumoasa competitie intre jurnalisti: Premier Secret Jurnalists Cup.

        In zece minute a trebuit sa avem un dialog cu un jurnalist bulgar, sa ne cunoastem si sa ne prezentam apoi celorlalti, unul pe celalalt. Eu am nimerit in echipa cu domnul Penko Roussev. Ne-a fost mai greu sa ne intelegem deoarece dumnealui nu stie o engleza prea buna, insa am fost uimita sa aflu ca este producator de filme documentare si ca in vara acestui an a fost premiat la Londra pentru un film despre... Sulina.

   O surpriza a fost si degustarea de vinuri prezentata de somelierul Michael Markovski. Pot spune ca dupa asta sunt mai atenta la calitatea licorilor bahice, invatand sa apreciez mai intai culoarea, buchetul si transparenta vinului.

     Apoi am pornit la vanatoare... de comori! Au fost formate patru echipe care au plecat în căutarea comorii, descoperind în felul acesta hotelul si atractiile acestuia. In paralel, o parte din echipa construia solnite de hartie... cat mai multe. De mult nu m-am mai jucat asa!

      Comoara a fost gasită intr-unul dintre apartamentele de lux ale resortului, în care toate echipele au fost întâmpinate cu sampanie si caviar.

Noaptea a continuat la Restaurantul Amvrosia cu o cină de 5 stele, însoţită de o prezentare de vinuri. Dupa cina copioasa, i-am cantat la multi ani unuia dintre colegi si l-am ascultat cantand pe un Florin Chilian local - Valdi Totev (am recunoscut cantand "Zece", un bulgara).

     Duminica am mai aruncat o privire pe crestele Pirinului, oftand ca nici de data aceasta nu le-am cucerit. :(

20 de ani de zbor - Freddie Mercury

2011-11-24T10:52:00.000+02:00

      A fost cel mai mare visator din cati am auzit pana cum! Si visatorul acesta a fost unul din primii care m-a facut si pe mine sa visez.

      Am avut norocul ca l-am descoperit pe la 12 ani. Cam pe atunci incepeam sa incerc gusturile muzicale ce urmau sa ma fac sa vibrez. Mama mi-a adus o caseta a unei colege. Asa l-am cunoscut pe Freddie. Apoi am avut o prima dragoste nebuna pe la 17 ani. Lui ii placea Queen. Mi-a dat sa ascult "A night at the opera". Ascultam de zeci de ori intr-o zi albumul. Si acum il stiu pe de rost.

      Queen si implicit Freddie m-au facut sa vreau totul, dar mai ales sa vreau sa fiu libera. Mi-au aratat ca in oricel ucru marunt este un miracol, si mai ales ca, orice s-ar intampla, sa nu te opresti si sa lasi spectacolul sa continue.

Orice ar fi, tu esti campionul. Intinde-ti aripile si ia-ti zborul! Azi se implinesc 20 de ani de cand Freddie zboara!

Buila-Vanturarita - unde copacii au uitat sa moara

2011-11-16T10:08:00.180+02:00

De data aceasta ne tinem de cuvant si plecam pe la 6 jumatate. Doar eu intarzii un pic deoarece prajitura se incapataneaza sa nu iasa din asternutul tavii si parca se teme sa stea ascunsa pana la ceas de seara, cand va fi impodobita cu lumanari pe post de tort.

A doua zi era ziua lui Marius si el ne ofera noua, de ziua lui, una dintre cele mai frumoase calatorii. Dar si vremea i-a oferit niste privelisti rare.

Isi alege ca si dar masivul Buila-Vanturarita.

Din satul Pietreni bajbaim un pic pana sa nimerim traseul dorit de sarbatorit.

E frig si nu stiu exact in ce anotimp ne aflam. Ca o fi toamna, ca o fi iarna...

Doi plimbareti care tocmai se intorceau de prin munti, cu rucsacul si echipati adecvat sa faca fata gerului, ne descurajeaza, spunandu-ne ca nu au avut soare in cele cateva zile in care au haladuit prin zona si au dormit pe la stane. Ne ureaza insa sa ni se deschida la un moment dat cerul. :)Si urarea lro a fost din suflet caci asa am si patit!

Andrei se indura in cele din urma sa isi lase masina pe drumul forestier, mai tragem cate o haina pe noi si pornim in aventura.

Natura este artista. O admir cu Laura (deh, fetele sunt mai atente la detalii) si ne apucam sa incercam gustul zapezii de pe ramurile impodobite. :P

Urmam punct galben, avand sa ajungem la Schitul Patrunsa (nu stiu... sau stiu de ce il amuza denumirea pe paganul de Andrei), dar Marius schimba traseul din mers. Ce imi place cand nu imi bat eu capul cu organizarea rutei! :)

Mai strangem un siret, mai dam jos o bluza...

... mai intalnim un catel care ne latra, asta pana gaseste un os in care sa isi infiga coltii (osul nu ne apartinea niciunuia dintre noi).

Ma bucur de rugina frunzelor.

Doliul lor galben ne incalzeste ochii.

Izvorul nu mai potoleste setea. Doarme si el sub semnul inghetului.

Cum spuneam: Marius tinteste sus, spre varf.

Ce-am gasit aici? Niste macese coapte ne ispitesc la un mic popas.

Macesul nu este inca atins de gerul crud al iernii si ne ofera fructe coapte si zemoase.

Frunzele au facut covor peste pietre. Pasii trebuiesc atent urniti.

Laura zburda ca o caprita. Abia o ajug din urma. Ma cearta ca ii fac fotografii din spate. Nu are de ce! :)

Stelute de gheata se dau in spectacol.

Fagii sunt gatiti ca niste mirese. Cand si cand le mai scuturam voalurile.

Ajungem la o stana. Oile sunt de mult coborate prin sate. Vatra este de mult stinsa intre peretii ei grosi, din barne de lemn.

Un ceai cu tot felul de minuni numai de Marius stiute ne incalzesc trupurile si sufletul.

Incercam vreo doua directii spre a ajunge in creasta, dar nu nimerim.

Tinem mai intai curba de nivel din dreapta stanei.

Balaurim cat balaurim si ne intoarcem. Dupa care Marius ajunge in creasta, ne cheama si pe noi, dar negura ni se pune in cale.

Un gandacel are soarte greierasului lui Toparceanu. Nu stiu cum de nu i-au inghetat piciorusele pe pojghita de gheata!

Ne uitam bine la stana caci o banuim ca ne va gazdui peste noapte.

Dar surpriza! Soarele s-a hotarat sa ne ajute.

Si nu numai el! Avem noroc de niste bucuresteni de-ai nostri care vin hotarati spre crasta. Cu ajutorul lor ajungem sus, la Curmatura Builei.

"Sunt doua variante sa ajungem in creasta: balaurind sau de-a-n p..ea! Noi o sa o luam de-a-n p..ea!" este sfatul unuia dintre ei.

Urcusul este greu, chiar crunt cu rucsacul in spate.

Dar merita efortul! Natura ne rasplateste cu niste imagini greu de uitat.

Negura seridica si un cristal se aseaza pe cer.

Cele doua lacuri isi incalzesc undele cu razele de apus.

Armate de brazi stau drepti, mandri, cu varfurile spre cer.

Merg greu si pentru ca ochii ma tin in loc.

" ...si restul e tacere!"

Coboram prin hornuri ca Mos Craciun si ajungem la Curmatura Builei (a muntelui, cum zice Marius) inainte ca Soarele sa isi inchida geana.

Avem, nsa vreme, sa salutam din departare Cozia, pe de o parte, si Ranca cu Transalpina, pe cealalta parte a orizontului.

Brazii gandesc, probabil, ca a venit Craciunul. Sunt impodobiti si norocosi ca vor rmane in radacini.

De altfel, niciunde nu am vazut copaci atat de falnici si de batrani. Pe semne ca traiul in Buila le asigura varstele matusalemice.

Vantul s-a trezit si el la viata. Fiori reci ma trec pe sira spinarii. E de la frig sau de la minunile naturii?

Scoatem repede sacii din rucsac, iar Marius mai pune de un ceai.

Cum partenerii nostri de drum nu aveau chibrite sau alta sursa de foc, iar noi aveam doar gratie lumanarilor lui Marius care au venti insotite (in rucsacul meu :P ) cu chibrite, Marius le face si lor cinste cu un vas cu apa calda.

Inainte de culcare, scot prajitura din rucsac. Dar nu oricum! Marius face o plimbare la ceas de seara pana la izvor. Timp in care pregatim tortul cu lumanari. Nu stia el de ce tot insist eu sa stea chibritele la mine. ;)

Ne cinsteste cu un vin fiert, aromat cu portocale si alte bunatati.

Pe la 7.20 pm ne bagam picioarele... in sacii de dormit. De fapt ne bagam cu totul, "inhaimurati" sau "bolboasa", si ne pregatim de o noapte crunta, cand afara sunt -12 grade (masurate de Marius cu senzorii corpului sau).

Aproape 13 ore incercam sa ignoram frigul si intepenim.

Dimineata este la fel de luminoasa ca si seara. Soarele mangaie crestetele mutnilor.

In mai putin de trei ore suntem deja la masina.

Impartim ultimile bucati de ciocolata, iar bananele inghetate le lasam umblatoarelor salbatice ale padurii.

Calugarii de la schitul Patrunsa pesemne ca se pregatesc de post.

Noi ne pragatim de un ultim popas la micii de la Dedulesti.

Deja punem la cale o noua plimbare, dar conditia mea este ca somnul sa fie la caldura. Nu as vrea prea curand o noua experienta in frigul ca din acest prici. :)
La multi ani, Marius! :)

Flori de Thailanda

2011-11-08T22:24:00.000+02:00

Lotus - floarea Budismului

Poate imi spui tu cum se cheama aceasta floare. :)

Orhidee

Floare de banan

Trandafir japonez

Orhidee

Frangipani

Frangipani la ureche

Ciucas - in pasi de toamna

2011-11-01T21:45:00.000+02:00

Toamna ne asteapta la poale de Ciucas.

A venit tot pe sosea?

Creasta ce o vom strabate: Zaganu - Gropsoarele

Covor de frunze

Patru din cei sapte magnifici.

Am ratacit pe bulina albastra si ne-am intors sa cautam crucea rosie.

Si ce-as mai fi ratacit!

Cum sa nu imi doresc o toamna pururea?:)

Fotografie facuta dupa ce Radu a identificat o balega de urs (nu se stie daca era de urs).

Mister peste culmi

Un smoc de Bucegi

La rucsacul cu ceai fierbinte

O stana de lux

Spre varf, inainte!

Liniste si pace! Radu ne arata traseul pe unde a cautat Cerbul dobarlau.

Penteleu cu Tabla Butii

Un fel de floare... la ureche de culme

Radu in premiera romaneasca pe Ciucas, fara oxigen si fara serpasi.

Spre Gropsoarele

Drum de piatra

Somn de veci pe culme

Culmea Zaganului

Chiar el: Varful Gropsoarele

Privind catre Varful Ciucas

Mi-am pus in rucsac pofta de afine.

Culmea Zaganului

Prima zapada de pe talpi din iarna asta

Cabana si Varful Ciucas, cucerite cu doua luni in urma

Pe acolo am fost noi azi

Ultimile guri de ceai

Miercurea fara cuvinte- (Printre) Marocani

2011-10-05T02:15:00.002+03:00

In oaza

O dragoste locala

Spre Kenitra

In oaza

La cascada

Negustorii de peste

In Rabat

MAROC

Miercurea fara cuvinte

Insula Skiathos - albastru in toamna

2011-09-30T14:30:00.002+03:00

Repet la nesfarsit ca nu ma voi satura nicicand de farmecul Greciei. O revad dupa trei ani de sus (din avion), Halkidiki-ul cu Muntele Athos, cu manastirile ascunse vederii printre padurile de pini, intinzandu-se la poalele privirii mele.

Avionul ma duce catre Skiathos, iar aterizarea - ca pe orice insula micuta - este "emotionanta". :) Mie imi place, evident, si ma amuz la temerile celor din jur care se intreaba daca mai stiu inota.

Insula Skiathos face parte din arhipelagul Sporadelor.

In numai 45 de km patrati aduna nu mai putin de 69 de plaje.

Cel mai mult mi-a placut misticismul plajei Lalaria. O superstitie spune ca trebuie sa inconjori o data arcul de piatra pentru a avea noroc in dragoste si de trei ori pentru a ramane vesnic tanar.

Eu m-am multumim cu turul dragostei, incantata mai mult de rezistenta mea la inot, decat de speranta ca dupa aata imi va bate inima mai tare (oricum batea mai tare de la efortul fizic).

La Lalaria nu ai cum ajunge decat pe mare, pescarusii odihnindu-si zborul pana cand un vapor sau o barca acosteaza pe malul lor.

Insula are mai mult verde decat toate insule grecesti explorate pana acum.

80% din suprafata ei este impadurita, iar langa plaja Koukounaries - una dintre cele mai renumite plaje din Grecia si chiar din Europa, pe placul si printesei Diana (Lady Di), se afla o frumoasa laguna unde numeroase pasari si-au gasit culcusul. Insa, cea mai impadurita insula din Sporade este Skopeloes.

Nu stiu daca verde m-ar fi dus cu gandul la Grecia.

Pe soseaua sudica de coasta, ce uneste estul cu vestul de la Skiathos Town pana la Koukounaries, circula la fiecare 13-15 minute un autobuz, cu aspect vintage. Muzica ascultata in boxe, in surdina, este vivanta, iar controlorul (care vinde biletele dupa urcare - 1 sau 2 euro in functie de cati km mergi) este dintre cei mai carismatici. El canta si danseaza, iar intr-una din seri dovedeste ca intr-adevar consumul de iarba (nu vorbesc aici de pascut:) ) este acceptat in Grecia.

Skiathos este un oras dispus in amfiteatru, cu 3500 locuitori vara, caci pana la 15 octombrie mai raman cam 1000 de locuitori in toata insula sa infrunte vanturile capricioase ale iernii.

Vantul taios a facut ca stradutele sa fie cat mai stramte, uneori putand sa dai noroc cu vecinul de peste drum din balcon.

Smochinii cu frunzele lor crestate impart tabloul cu rodiile rosii, coapte, impovarand ramurile firave.

Ca peste tot in Grecia, grecul de pe strada este Kostas sau Ianis sau Iorgos.

Oare s-a mai nascut vreun Zorba? :)

Skiathos asta e ceva... Drumurile toate sunt niste curbe. O curba gata terminata anunta repede o alta curba. Nu am vazut asa ceva!!! Numai ace de pa! Dar ce par are insula asta: ditamai claia!

Imi plac barurile cu perne pe jos.

Imi ajunge la ureche un nume: Aspronisi. Mi se aprind beculetele si ma gandesc la locul acesta ca la o urmatoare destinatie. Evident, voi cauta Atlantida. Si cine cauta, gaseste.

Unul dintre locurile cele mai interesante din Skiathos este Kastro.

Kastro - prima capitala a insulei pana in secolul XIV este locul unde a fost arborat pentru prima data steagul de azi al Greciei.

Adevarati Pigmaliony sunt grecii la cum au reusit sa isi faca lacas in stancile dure.

Poteca serpuieste neobositor spre locul unde candva erau peste 300 de locuinte si 22 de bisericute.

Ajuns sus, tu esti stapanul marii!

Piatra, insa, ramane stapana uscatului... foarte uscat.

Nici marea, linisttia, nu tulbura adierea trecutului.

Poate ca branza greceasca are un gust anume, tocmai pentru ca este pascuta sub maslini.

Stancile odihnesc la malul Egeei.

Insula Tsougria - nelocuita - a fost dorita de catre cei de la The Beatles, insa nu li s-a vandut pentru ca erau dubiosi cu pletele lor.

Mai de curand si Madonna s-a indragostit de ea, dar nici ea nu a fost un cumparator norocos. In conditiile de criza din zilele de zi este posibil, insa, ca insula sa isi gaseasca un stapan pentru cateva milioane de euro.

O fabrica veche de ulei si-a lasat istoria pe aici.

Fabrici vechi - incercari de mici afaceri abandonate sau esuate in stilul lui Zorba - sunt frecvent intalnite pe teritoriul Greciei.

Grecii astia or fi fost ei mari navigatori, dar nici ca motociclisti nu sunt mai prejos. Ma tot mir pana unde pot ajunge cu cele doua roti motorizate.

Grecii astia sunt stapanii Egeei si astazi. Sute de ferry-boat-uri ii taie apele zilnic.

Doua ore si ceva avem de navigat din Skiathos pana pe continent, la Volos.

Muntele Pelion, la poalele caruia se afla orasul Volos, era considerat resedinta de vara a zeilor. Numele si-l trage de la tatal lui Ahile - Peleus.

Imi iau la revedere pe anul asta de la Grecia, alaturi de un tsipouro, indoit mult cu apa si gheata. ;) Se pare ca pe asta tot niste calugari l-au inventat (ca si pe bere). Interesante inventii in numele Domnului!

Capidava - pe doua roti

2011-09-26T18:49:00.002+03:00

E toamna! Aproape toamna. De cativa ani, toamna se numara si km parcursi in vara.

Mi se tot spune: "Ce te mai plimbi!", dar nici nu apuc sa scriu despre toate peregrinarile mele.

Dupa ce am iesit intr-o sambata pana la Veliko Tarnovo si am reusit sa ajung tot pe zi acasa, dupa un pranz copios cum aproape numai acolo se poate incerca, si dupa o zi de ratacit pana la Targoviste si inapoi, aiurea, cum ne-au venit in cale drumurile, sambata aceasta am plecat tot cu Irina (partenera mea cea mai fidela la drum pe doua roti) spre Capidava.

Desi ne-am propus sa plecam pe la 8, Honda mea este capricioasa si nu se lasa usor pornita. Ma mai joc un pic cu socul si - probabil auzindu-ne pe unde vroiam sa o ducem - se lasa incalecata in naravasenia ei.

Da, vroiam de mult sa ajung la Capidava. Prima oara am ajuns pe aici cand soarele se inneca in Dunare, la intoarcerea noastra de la Parches, ratacind calea catre autostrada.

De data aceasta am putut sa ma bucur nespus de drumul valurit, intortocheat, care adesea se parea ca se termina in Dunare, de campurile de toamna, de primele frunze vanturate de rotile mele.

Am iesit din Bucuresti in aglomeratia de pe drumul european spre Urziceni, s-a mai eliberat pana la Slobozia, ca pana spre Harsova sa il mai impartim doar cu cateva camioane.

Dupa ce trecem podul de la Giurgeni - Vadu Oii (5 lei taxa/motocicleta), mai mergem vreo 15 km si facem dreapta spre Topalu - Cernavoda.

In cei 35 de km dintre Harsova si Cernavoda tentatia de a opri pentru fotografii venea dupa fiecare suta de metri.

La Capidava, arheologii sunt draguti si ne invita sa ne lasam straiele motociclistice printre fosilele dezgropate cu grija.

Capidava ni se dezvaluie cu mister.

Incerc sa deslusesc urme de geti...

... sau macar de romani.

Tind sa cred, totusi, ca oile ce odihnesc in lunca sunt stranepoatele celor de la care getii mulgeau laptele.

Dunarea e linistita.

Vantul detoamna o mangaie usor, la fel ca pe zidurile aspru trecute prin ani.

Imi pare rau ca nu ramanem peste noapte.

Dupa minute bune de incantare, incalecam si luam calea Cernavodei, cu tristete.

Ma plictisesc kilometrii batuti ba cu 90, ba cu 120 la ora.

Ajungem acasa cu bine, iar Floarea Soarelui se odihneste pana la primavara. Nu stiu daca mai incalec anul asta, caci imi e mai (constient) teama sa ma dau pasager.:)

Pina

2011-09-21T23:26:00.001+03:00

"La inceput a fost cuvantul! Si cuvantul era Dumnezeu!"

Numai Dumnezeu stie daca asa a fost.

Daca la inceput era... zambetul, gestul, mangaierea... mijloace de exprimare de inteles pentru cei ce nu au invatat inca... cuvintele?

Azi am vazut un film emotionat, foarte emotionant: Pina.

Nu credeam ca pot plange la anumite secvente de dans, dar, dansul este o emotie, o descarcare a unei emotii si plansul... Iar cand am intuit acordurile romanesti si cand am auzit si vocea Mariei Tanase...

"Dansati, dansati, altfel vom muri!"

Miercurea fara cuvinte cu necuvantatoare

2011-09-20T23:09:00.001+03:00

Maroc - Cap Sim

In Egipt - pazind piramidele

Pe o ulicioara la Sf. Gheorghe

Timpul pentru igiena personala

Babele la sfat

Un timid

Aplauze la apa deschisa

Inot sincron

Sa trag oblonul?

Miercurea fara cuvinte

Creta - primavara in culori de leandru

2011-09-09T13:53:00.002+03:00

Abia intoarsa din Cipru, nu apuca sa mi se faca dor de Mediterana ca iara ma bucur de undele ei.

Mai fusesem in Creta, dar de mii de ori de as reveni si tot as mai gasi ceva de descoperit: oameni, locuri, intamplari.

Acum am descoperit araucaria. Araucariile sunt de doua feluri: barbati, mai inalti si mai rari, si femei, mai mici si mai desi.

Admirand un tablou, doua doamne isi dau cu parerea cum ca ar fi curatat cu ceapa. Ma mir de asta si cred ca este o gluma, apoi imi intaresc cu convingere faptul ca un tablou isi pastreaza culorile vii daca este sters cu foi de ceapa (tablou pe ulei + ceapa cred ca iese de o salata).

Desi fusesem si acum trei ani la Agios Nikolaos, nu stiam ca aici este un lac cu apa dulce (mai bine zis era), care a fost unit cu marea printr-un canal, acum avand de fapt apa de mare.

Vis a vis este insula Kolokinta, denumirea avand-o de la asemanarea cu un dovleac.

O mierla intr-un maslin admira Egeea.

Traversez pana la fosta insula de leprosi Spinalonga (alungita ca sira spinarii).

Elounda este cea mai de lux statiune din Creta, unde si-au petrecut vacantele in trecut Papandreou, Gadafi si Mitterrand.

Satul Plaka se afla in apropierea insulei Spinalonga. Leprosii din sat au fost izolati pe aceasta insula.
In trecut insula era unita cu Creta. In Plaka mai traiesc inca doua batrane nascute sanatoase pe insula Spinalonga.

Maslinii se culeg o data la doi ani, din octombrie pana in iarna.

Platani salbatici, plantele medicinale, leandrii... cu totii isi raspandesc miresmele peste verde si peste albastru. Nici in Creta primavara nu-i ca toamna.

Cel mai bun ulei de masline este cel cu aciditatea 0,24 - 0,3. Din cultura, 10-12% din cantitatea de ulei se pastreaza la fabrica. 2-2,5 euro/litru primesc taranii, iar in magazin il gasesti cu 7 euro/1/2 litru.

Un culegator de masline primeste cam 35-40 euro/zi. Maslinii cu maslinele cele mai gustoase cresc in zone accidentate, greu accesibile.

In Creta sunt doi maslini care isi adjudeca cea mai mare varsta. Pentru a ii impaca pe ambii proprietari, in 2004 cand au avut loc Jocurile Olimpice din Atena, castigatorii de la maraton au primit fiecare cate o coroana din ramurile acestor maslini (la fete o coroana dintr-un maslin si la baieti din celalalt maslin).

Din Creta ajungi in 6 ore cu ferryboatul la Atena. Pe insule benzina este scumpa. In Creta ajunge si la 1,8 euro/litru. Pe insula nu exista gaz metan.

Una din legendele Cretei (daca nu si cea mai cunoscuta) este cea a lui Theseu. Theseu a plecat sa gaseasca Minotaurul si sa il ucida. Cu ajutorul firului Ariadnei a reusit apoi sa iasa din labirint. La plecare a fost vorba ca daca vor fi ridicate panzele albe pe corabiile cu care se va intoarce Theseu, atunci acesta a invins minotaurul. Daca panzele vor fi negre, insemna ca Theseu si-a gasit sfarsitul. Desi a biruit, a uitat sa ridice panzele albe. Egeus (de unde isi trage denumirea Egeea) era tatal lui Theseu. Vazand panzele negre, se arunca in mare si moare de suparare (sau ca s-a innecat).

In 1204 vin pe insula venetienii. Au vandut-o apoi pe doi galbeni de aur in 1669.

Turcii vin si raman pana in 1898 cand sosesc englezii. In 1913 Creta isi capata independenta.

Din cugetarile romanesti aflate in Creta retin: Obisnuita este a doua natura a omului si Nu lasa tot laptele la sufletul vitelului sau Vrea vaca si cu lapte si a fata si cu vitelul alaturea.

Cretei i se mai spune si Makaron nesos adica Insula Preafericitilor. Creta era numita de catre babilonieni Kaptara, Kaphtor o numeau evreii, Keftiou sau Kuftaou egiptenii, Candia a fost denumirea peste o mie de ani in era crestina pana la arabi.

Mandinaga erau epigramele cretane. Si grecul s-a nascut poet. :) Sau cantaret si canta la lira - instrumentul minoic.

Grecii isi ureaza Kalo mina - Luna buna - la inceputul fiecarei luni.

Caisii salbatici, local numiti si mosmoni, au un puternic efect narcotic. Numit in China lokuat, el are si efect sedativ, dar si vitaminele A, E, K.

Cretanii sunt mai greci decat grecii, mai incapatanati.

Imi place mult gustul de mizitra (branza) cu fimeri (cimbrisor).

Admir si tufarisurile de maquis (stejarul de carmaz - denumirea lui ma amuza la lectiile de biogeografie din facultate).

E410 este esenta de roscove si se foloseste la inghetate, prajituri, biscuiti, pasta de dinti, mezeluri. Sau o mai stim de la primele filme color.

Un bob de roscova are 0,18 grame - coration = karat. De aici vine unitatea de masura pentru calitatea aurului.

Branza feta este trei parti din lapte de oaie si o parte din lapte de capra.

Creta a fost cam prima la toate: aici a fost primul teatru, prima strada, prima canalizare, toate cel putin la nivel de Europa, acestea create pe vremea regelui Minos. Toate acestea nu s-au cunoscut pana pe la inceputul secolului XX cand Evans a descoperit Knossos-ul.

Palatul avea cam 1500 de camere si celebrul labirint al Minotaurului.

In satucul Lasithi sunt celebrele mori de vant Venetiene. In vacanta de acum cativa ani ne-am aventurat si prin acele locuri.

Nikos Kazantsakis din cauza faptului ca a scris "Christos rastignit a doua oara", cu adanci atacuri asupra clerului (carte pe care am citit-o si eu la venirea in tara) a avut surpriza ca la moartea sa preotii sa arunce cu pietre pe mormant. Zorvba Grecul ramane cartea mea de suflet, prin felul in care te face sa vezi ca viata e mult mai simpla decat crezi, daca tu vrei sa fie asa.

Printre livezile de maslini mai poti intalni vanzatorii de hasis. In munti se creste planta, iar politia nu prea are cum sa ii potoleasca pe localnicii mai greci decat grecii. In satul Anoia, politiei ii este chiar frica sa intervina.

Insula Dia, din nord-vestul Cretei, mai este numita si Insula Crocodilului, evident datorita infatisarii sale.

Pe fuga vad si unica sala deschisa in muzeul de Arheologie din Heraklion, cu obiecte gasite la sapaturile de la Knossos. Din pacate, prea putin este aratat azi (muzeul are aproape toate sectiunile in renovare).

Trec si pe langa satul Fodele, unde s-a nascut El Greco. Tatal sau era comandantul rebelilor rasculati impotriva venetienilor. El Greco s-a indragostit tocmai de fata generalului venetian, ajungand sa fuga la Venezia si sa se scoleasca la scoala lui Titian. Preotilor spanioli le place stilul sau si il iau in Spania. Din cauza problemei pe care o avea la ochi, el picta figurile alungite, formandu-si astfel un stil personal.

Creta este patria chiparosilor, lemnul lor fiind adesea folosit pentru construirea catargelor corabiilor.

Si tot as mai reveni in Creta! Nici de data asta nu am avut vreme sa strabat Cheile Samariei (cele mai lungi din europa) si nici Insula Gramvousa, considerata Caraibele Cretei, cu nisipul sau roz si apa turcoaz. Data viitoare cand voi povesti despre Creta, probabil voi povesti si despre acestea.

Miercurea fara cuvinte - Cand Dunarea devine Mare

2011-09-06T22:46:00.003+03:00

Miercurea fara cuvinte

1300 km/motocicleta - Transilvania, Apuseni, Tara Hategului, Tara Barsei

2011-08-29T12:40:00.001+03:00

Si-am incalecat pe o sa... si m-am intors acasa dupa vreo 1300 de km.

Nu stiu de ce nu ma potolesc sa mai fac planuri sau mini planuri, ca de fiecare data iese ce vrea Providenta. Am tot luat harta si am intors-o pe toate partile impreuna cu Laurentiu (cam singurul pe care l-am gasit cu concediu in aceeasi perioada ca si mine) si cu doua roti dispuse sa bata drumurile tarii. Initial trebuia sa ne insoteasca si Irina, dar ea avut de furca (sau mai bine zis de pompa) cu BMW-ul ei care i-a amanat plecarea.

Prima tinta a calatoriei a fost Sibiul, unde aveam sa fim arto-maniaci. Artmania ne-a prilejuit deci primul popas in inima Transilvaniei, intr-o saptamana aproape numai cu soare.
Vineri dimineata urma sa fiu la poarta Irinei pe la 6 si ceva si sunt. Insa, Irina nu e gata. Din pacate, ea e gata, dar degeaba bate saua, ca iapa ei nu vrea sa o ia la drum. Merg mai departe la locul de intalnire cu restul lumii (Laura, Aura & Co) si o asteptam pe Irina. Si Irina nu mai vine... decat dupa multe minute de asteptare si de scenarii in mintea noastra. Ramane in Bucuresti pana isi rezolva problema cu pompa de apa (motorul pe injectie se pare ca nu isi dezminte metehnele). Speram noi sa ne prinda din urma, insa abia luni dimineata a fost gata calutul.

Reusim pe la 8 sa intram pe autostrada A1. Desi planuisem ca eu cu Irina sa mergem de la Curtea de Arges pe drumul secundar spre Ramnicu Valcea, deoarece eu credem ca nu voi face fata Transfagarasanului si vroiam sa fentez si Dealul Negru, ajunsa la Curtea de Arges ma incumet totusi sa merg cu Laurentiu (Honda Shadow) si cu Florin (Suzuki Sauvage), cu care ne-am intalnit pe autostrada, pe maretul drum. "Hai ca poti!" imi zice Laurentiu si nu trebuie sa repete. Ma bucur ca am ascultat incurajarile si simtul meu interior. Drumul superb l-am mai facut in sa, dar nu de la ghidon. Atenta la ultimul amanunt de pe sosea, nu prea m-am putut bucura de maretia muntelui.

Transfagarasanul a fost o adevarata piatra de incercare, mai ales ca a fost destul de aglomerat (fiind vineri, in toiul verii), abia gasind in zona Balea noi cu motocicletele loc de parcare. Dupa ce ne tragem sufletele si gustam placinta Laurei cu rubarbara, incalecam mai departe. De la Carta merg mai departe numai cu Laurentiu, trebuind sa ajung la Sibiu pana la ora 16.

Sibiul m-a cam dezamagit in acest an, poate unde de la an la an sunt tot mai multi participanti si nu mai vezi orasul de multime.
Nu am apucat sa ajung totusi la concertul celor de la Lacrimas Profundere care au deschis serile de concerte, dar m-am bucurat nespus de Helloween. Ii mai auzisem cu ani in urma la Bucuresti, dar nici de data aceasta nu m-au dezamagit. Piata Mare era plina de rockeri veniti in mare numar si din Ungaria sau Bulgaria. Daca la Kavarna mai mult de jumatate din public era format din romani, poate ca procentul de participanti bulgari de la aceasta editie a Artmania este aproape egal. Ce m-a deranjat a fost ca la Kavarna romanii nu au afisat steagul nostru, in timp ce aici bulgarii il fluturau in primele randuri pe al lor.

Dupa glumele nemtilor si dupa ce am cantat impreuna "Future One" si "If I could fly", ultima si melodia mea preferata, seara a fost incheiata de Tarja. Personal, am fost cam dezamagita de prestatia ei, desi sunt una dintre cei care ii regreta plecarea din Nightwish.

Vocea vesela a fost o intalnire placuta, dar zbantuielile ei manelistice mi s-au parut destul de dizgratioase.

A doua zi luam frumos autobuzul (facem pauza de motor) si luam Calea Dumbravii, poposind in satul de la marginea orasului: Muzeul Astra.

Targul mesterilor populari a adunat multi oameni deosebiti cu maini de aur si in acest an.

Am un educativ dialog cu un domn din Maramu care imi prezinta o sticla cu horinca cu o scara de lemn in ea. "Daca bei, cobori un fustel si horinca urca". Asa aflu si eu care este treaba cu fusceii si cu hodorii. Imi mai spune domnul ca la ei acasa un litru de lapte e cumparat industrial cu 0,5 lei, iara el trebuie sa plateasca 2 lei (adica patru litri de lapte) daca vrea sa cumpere un litru de apa. Concluzia?

Muzeul il regasesc cu aceeasi nostalgie si bucurie.

Mai avem parte de o surpriza cu un angajat pasionat al muzeului care ne face un mic ghidaj la instalatiile de ulei. Pentru cateva minute suntem parte din povestile din trecut.

Pe domnul care invartea roata (olarului) l-am intrebat de cate ori merg ulcioarele sale la apa. Si a inceput sa rada si sa repete retoric intrebarea. "Nu m-a mai intrebat nimeni asta!"

Pe la amiaza ne intoarcem in orasul animat (si) de rock.

A doua seara de concerte se deschide cu Republika, dar pentru mine o pizza a fost mai tentanta decat ei. Oricum, parerea universala a fost ca nu prea au avut ce cauta la festival.

Sonata Arctica au fost trupa serii, spectacolul din fosta capitala culturala parundu-mi-se mai frumos si mai animat decat cel din Kavarna.

Lacuna Coil au fost o prezenta surprinzatoare. Desi mi-i imaginam mai potoliti, cei doi vocalisti au comunicat bine cu spectatorii.

Nu ma asteptam, dar Cristina mi-a placut mai mult decat Tarja.

La caderea cortinei peste festival, luna plina troneaza pe cerul cu nori gotici.

De la Sibiu plecam patru, fiecare in saua lui. Ni se alatura, lui Laurentiu si mie, Vali si Dan, din Moinesti, cu cate un Vulcan si un Marauder. Deci, plec la drum cu trei choppere.

Urmam traseul Sibiu - Axente Sever - Blaj - Aiud unde ploaia ne face pofta de mancare. E mai intai linistita, apoi destul de insistenta incat sa oprim pe marginea drumului, exact in fata unui restaurant.

Norocul nostru ca a venit ciorba greu (una foarte buna, de tarhon) ca altfel norul de piatra ne lovea din plin din mers. Desi nu a apucat sa ma ude, am tras invatatura sa imi cumpar cat mai repede echipamentul de ploaie.

Propun sa ne indreptam spre Remetea si sa lasam Rosia Montana ca destinatia de maine. Mergem cascand ochii la Muntii Trascaului (sau Troscaului cum se amuzau baietii) si nu avem noroc de cazare in satucul meu de suflet. Este Sfanta Marie maine si lumea e in vacanta. Iar ploua, dar spre Baru gasim niste camere libere. Parcam, ne cazam si apoi plec cu Dan sa luam de mancare (si doua-trei beri).

Dimineata, cafeaua vine ca bonus cu niste craite alaturi. Ni se cere voie sa se deschida radioul cu manele. Acceptam sa nu stricam cheful omului si zenul nostru si luam calea Rosiei Montane.

Dimineata promite o zi cu soare.

Micul dejun il luam la Turda, inainte de a ne minuna de imensa salina. Eu o mai vizitasem inainte de reamanajare, prin facultate, poate prin 2002.

Si acum m-au trecut fiori cu gandul la caznele ce au dus la formarea acestei minuni, cu gandul la caii care orbeau de la atata munca in intuneric, invartind la freza.

Ne indreptam si spre Cheile Turzii. Desi nu sunt foarte spectaculoase (amicii compara cu Cheile Bicazului de acasa), drumul este serpuitor si pentru mine placuta tare partea de macadam. Mai putin pentru chopperele lor. :)

Traseul nostru spre Rosia mai poposeste pe Valea Ariesului, aiurea, la umbra.

La Albac, particica asta faina din Apuseni, propun sa luam pranzul la Perla Ariesului, acolo unde in toamna am avut parte de un festin gastronomic. Nu au ciorba de tarhon, dar au niste pastravi despre care pot jura ca dimineata inca inotau in Aries. Placita cu branza pe lespezi mi-a aburit topcase-ul pana la destinatie, dar gustul e de neuitat.

La Rosia Montana innoptam tot unde am ramas si in toamna, la domnul cu o minunata cornata.

Seara ne plimbam un pic la pas pe ulitele candva animate de viata romanilor, ungurilor si a germanilor prieteni. Trecem pe rand pe langa scoala romaneasca, germana si ungureasca. Acum... vantul ravaseste deja primele frunze de toamna.

Azi imi iau ramas bun de la cei doi amici ce ne-au insotit din Sibiu.

Inainte de asta, reusesc sa imi trantesc motorul (de pe loc) de doua ori in cateva minute. Poate nu vroia sa plece de prin locurile astea?

O ceata laptoasa se ridica peste vechile cariere de aur.

Vizitam si noi mina romana. Regretasem in toamna ca nu am apucat sa patrund in subteranul ei.

Unul dintre cei mai pasionati ghizi pe care i-am cunoscut vreo data ne plimba in dialog de la daci la romani si pana in zilele noastre.

Tonele de aur scoase in filoane groase de la Alburnus Maior au scos Imperiul Roman pe timpul lui Traian din criza.

Toata familia lucra in mina: sot, sotie si copii. O expozitie de fotografie alb-negru ale realitatii de acum aproape 100 de ani imi infatiseaza sorti triste.

Ciudat cum una dintre cele mai grele meserii aducea unul dintre cele mai mici venituri celor ce o practicau, dar in schimb asigurau o speranta de viata rareori peste 40 de ani.

Imi iau ramas bun de la Rosia Montana si inca mai sper ca nu se va da drumul la exploatare.

Ii mai insotesc pe baieti pana la Deva, de unde ei se indreapta spre Transalpina, cu Laurentiu cu tot.

La Deva se lucreaza rau la drumuri in oras si ma trec o groaza de transpiratii pana reusesc sa ies din oras. Mai departe stiu drumul de anii trecuti si tot rememorez calatoriile de pe saua din spate. Acum, iata, dupa aproape trei ani de cand tot revin in Hateg vara pe motocicleta, e randul sa fiu eu la ghidon. Ma bucur de drumul intins de la Simeria si pana la Hateg, de curbele de pe Dealul Silvut si de portiunea de drum Hateg - Petrosani de pe care voi face dreapta spre Salas.

Si ajung si la Salas. Nu as fi crezut in primavara ca asa voi sosi data urmatoare. :) Il regasesc pe Mihai la fel de bucuros de oaspeti.

Un buchet de flori de camp sta pe masa alaturi de care si in vara trecuta am depanat dialoguri cu oameni frumosi.

Imi lipsesc Tea si Simona si alti prieteni dragi, dar imi fac noi prietenii. Mihai lucreaza de zor la cabina de dus din lemn de brad si muta cursul raului. Aproape ca are o plaja acum in curte.

Imi las motocicleta sub un mar, la odihna pentru vreo doua zile.

Laurentiu ajunge si el pe la miezul noptii, dar pleaca a doua zi si el spre Orsova.

Inca o data ma indrept spre Cetatea Colt si de data asta ajung (a doua oara, dupa ce acum un an ne-am oprit in drum).

Cat iubesc verdele de Hateg! Si cerul de Hateg!

Si murele de Hateg!

Din pacate, cetatea este si ma daramata ca acum trei ani.

Ne intoarcem cu autostopul de la cetate.

Pe seara, regasim in ocol pe doi austrieci veniti pe biciclete tocmai de la Viena.

Veseli nevoie mare, cei doi se intorc acasa dupa doua luni de biciclit prin Europa.

In cele trei zile gatim paste cu branza (de la oile din sat), pe foc de lemne, iar austriecii fac pizza pe vatra.

Laurentiu imi face o surpriza, initial mai putin placuta, apoi de foarte bun augur. Ma instiinteaza ca ma voi intoarce singura spre casa, nemaiputand sa se intoarca la Salas. Mai intai cu teama, ma uit pe harta si aleg drumul prin sud, pe Valea Jiului, dar apoi ma gandesc ca as putea sa o iau prin nord si sa impart drumul in doua. Asadar, ma intorc la drumul Hateg - Sebes, trec iara prin Sibiu si ma opresc la Brasov, la Razvan. Imi era dor sa stau cu el la o vorba, dupa ce in calatoria din Ucraina (Cernobil) am legat o frumoasa prietenie.

La pauza de benzina de la Carta intalnesc doi transalpisti germani, din Hamburg. Le recomand sa urmeze drumul spre Cheia, iar spre mare sa ia drumul Calarasi - Silistra.

Unul dintre ei imi arata cu ce s-a ales pe aripa-fata din calatoria din Gaza de anul trecut.

In ziua urmatoare plec spre Cheia sa o salut pe Tea. Dar nu stiu de ce eu imi planuisem ceva, caci Tea reuseste foarte usor sa ma convinga sa mai stau o zi. "Cum sa te intorci sambata acasa?" Tentatia este insusi Ciucasul.

Pe Valea Berii (fara bere) avem noroc de un camion care ne duce pana la cabana Ciucas. Vreo doua zeci de motociclisti ne depasesc entuziasti.

Ma gandesc de cate ori am venit in Ciucas si ba o ploaie, ba un fulger, ba un vifor de iarna m-au oprit sa ii vad frumusetile.

Acum ma mir de frumusetea lui asa de sus si imaginez povestile fiecarei pietre ciudate.

Tigaile, Babele la Sfat, Gemenii, Turnul Goliat... cate legende poarta Ciucasul!

Afinele ne fac pofta si nu le crutam.

E prima oara cand Ciucasul ma primeste cu caldura (la propriu).

Acum, cu greu imi vine sa ma intorc in lume.

Un mac, probabil ultimul pe care il fotografiez anul asta, sta la marginea drumului.

Cabana Ciucas s-a reconstruit. Arata ca o nava spatiala., ospitaliera cu oamenii muntelui.

Ajung acasa duminica pana in pranz. Cu bine! Cu incredere mai multa in mine, cu curaj, cu prieteni adunati de pe drum!

p.s. Silvia, iarta-ma ca nu am trecut si pe la tine. M-am gandit mult sa vin prin sud si sa opresc si in Petrila, dar am avut mai multa incredere sa vin prin nord. Numai bine!

Miercurea fara cuvinte - De prin Sibiu

2011-08-09T21:38:00.003+03:00

Miercurea fara cuvinte

Artmania 2007

Artmania 2009

Artmania 2010

Miercurea fara cuvinte - De prin sate de munte

2011-08-02T23:55:00.003+03:00

Miercurea fara cuvinte

Miercurea fara cuvinte - De pe langa Retezat

2011-07-27T10:11:00.001+03:00

Miercurea fara cuvinte

Kavarna - rock si moto

2011-07-24T15:31:00.004+03:00

Stiu ca un drum cu fete pe motociclete suna a fantezie, chiar si pentru noi, cele implicate... sau mai ales pentru noi.

Cu Irina si cu Laura am inceput sa fac echipa de hai-huit asta iarna, cu alta ocazie extrema: schi. Acum, intaratate de motivul manifestarii rockaresti de peste Dunare, in tara cu care impartim litoralul aceleiasi mari, dar nu si a aceleiasi culori de mare (desi o cheama tot Neagra, la ei e mult mai albastra), punem la cale drumul pe motociclete. Pana in ultimele clipe aveam emotii, atat Irina, care cu o zi inainte a reusit - dupa o lunga poveste - sa isi inmatriculeze Delfinul, cat si eu, care pana in weekendul precedent nu stiam ca motocicleta mea se poate repara (cu ajutorul unui prieten caruia trebuie sa ii multumesc mult si bine). Tocmai pentru ca nu stiam daca pot ajunge in propria mea sa, hotarasem ca rezerva locul in saua Danei, cu motocicleta geamana cu a Irinei.

Desi stabilisem plecarea in jur de ora 8 dimineata pentru a scapa de traficul clasic din Bucuresti, cu greu ne intalnim cu Dana la iesirea dinspre Oltenita pe la 8.30. Inainte de asta, celelalte trei ne-am intalnit la Irina pentru a comasa fetele bagajele intr-un singur rucsac. In timpul asta, emotiile mele erau din ce in ce mai mari, neavand la activ pe acest an decat drumul de cu o saptamana inainte de la Campina la Bucuresti, cu o mica aventura de enduro la primii km din 2011. Si nici Laura nu era mai relaxata, avand in vedere ca era primul ei drum calare pe cai putere.

Alegem traseul Oltenita - Calarasi - Silistra (bac) - Dobrich - Balcik - drum de coasta - Kavarna. Primul popas este prilejuit de placuta Irinei care era sa fie abandonata dupa nici o zi, iar Irina risca astfel sa nu mai iasa din tara. Noroc cu spiritul de observatie al Danei, dar si cu trusa ei de scule.

Trecem in graba pe langa Chiseletul copilariei mele si mai oprim la benzinarie in Calarasi, dupa ce Laura facea semne disperate ca am ratat intrarea pe drumul catre bac. Alimentam cu benzina, pepsi si la bac ajungem exact cand era vremea de imbarcare. Evident ca aveam ceva emotii, desi nu era prima oara cand imi urcam Albinuta//Floarea Soarelui pe punte. Pentru Irina, insa, drumul a fost o premiera.

Drumul e fain. In coada ochilor va aproape numai galben, iar capul il tin sus, adulmecand mirosul de camp de vara. Evident, ma uit in mod egal la asfaltul din fata si in oglinda stanga.

Pe la amiaza, joi, ajungem la Kavarna, dupa ce traversam Balcikul care, impreuna cu drumul de coasta, scot untul din mine.

Ne cazam, eu imi las motorul si sunt adoptata de saua de pasager a Danei, dupa care facem o mica oprire pe aleea pietonala, unde trebuia sa ne aranjam cazarea pentru urmatoarele trei zile (la jumatate de pret decat platisem deja pentru prima noapte).

In timp ce eu cu Laura scoate niste bani de la banca, Dana si Irina ne asteapta relaxate in seile lor.

Dana: "Zambeste, nu te speria. Vine politia!"
Irina: "!!!"
Poitia: "Were are the drivers?"
Irina + Dana: "We are the drivers!"
Politia: "!!! Documenti!"
Dana: "Continua sa zambesti!", ii zice Irinei care nu avea actele la ea, ci le lasase in camera.
Explica ele ce si cum, dupa care eu cu Laura ne bagam la impins motoare pe aleea pietonala, pentru a le duce la locul unde aveau voie soferitele sa isi porneasca motoarele.

Apoi Dana ne initiaza o plimbare catre plaja oraselului cu blocuri ornate cu fete rockeresti care urma sa devina capitala rockului in sud-estul Europei pentru trei zile.

Pescarusii isi fac si ei, impreuna cu noi, plimbarea de seara, ei mai mult in zbor.

Si gandurile noastre zboara la drumul de cu zi sau la orele de rock ce urmau sa vina.

Cu siguranta ca nu vom fi in stare sa ne trezim in nicio dimineata sa vedem fenomenul July morning, asa ca ne bucuram cat putem de apusul cald al portocalei si de rasaritul lunii pline. In minte imi suna in urmatorele zile, secvential, July morning, una din melodiile de pe una dintre primele casete cumparate pe cand eram prin scoala generala.

Un cormoran ne spune Noapte buna (sau Leka noci, detza!). :)

E vineri dimineata! Mai intai mutam tabara spre centrul Kavarnei. Gasim in cele din urma si locul in care ne putem lasa motocicletele in siguranta. Deocamdata ramane doar a mea, caci mergem la plaja. Dana alege pentru azi Russalka. Numele legendar e bine-meritat de acest loc.

Pe drum ne mai intalnim cu doi amici cu Viroage (Flori si Denis). Pacatuim, noi fetele, si nu ne mai luam decat castile din tot echipamentul moto, iar eu ma imbrac direct in rochita. Am incredere in Dana si in ceilalti participanti la trafic bulgari. Drumul miroase a levantica. Parfumul mov ne va insoti si in zilele urmatoare.

Apa e curata si racoroasa, peisajul de poveste, iar strea noastra de foarte bine. Pana cand, la intoarcere, masa planuita la Kakadu este mult amanata de bateria Florentinei care face probleme.

Vine si ora mult asteptata de rock pe stadion.

Prima trupa careia i-a revenit si sarcina de a deschide editia 2011 a Kavarna Rock Fest a fost DreamShade. Trupa, conationala cu Lacrimosa, adopta un death metal melodic cu care a reusit sa apropie de scena pe cei veniti de pe plaiuri mioritice.

Au urmat Katatonia (pe care eu ii stiam deja de cativa ani de la concertul din Preoteasa) si Sonata Arctica, pentru care multi rockeri romani (cel putin din cate cunosc eu) au renuntat la Artmania in favoarea acestui festival, dupa care si-au recumparat biletele pentru Sibiu pentru a ii revedea. Si chiar vor merita revederea.

Seara este incheiata de Paradise Lost. Comparand cu celelalte concerte (din Romania) unde ori entuziasmul meu era mai mare, ori ei mai odihniti, seara lor a fost un pic dezamagitoare. Totusi, am dat din pleata si m-am bucurat si de momentele lor. A fost si cea mai lunga seara a festivalului, cu cele mai darnice bisuri.

Sambata, cu Irina si cu Laura, fac un drum pana la Nessebar, oprind pe drum si la Manastirea Aladja pe care de multa vreme doream sa o vizitez.

Manastirea imi aminteste de Cetatuia de la Cetateni, de grotele rupestre din Muntii Buzaului ori de Corbii de Piatra din Arges.

Nessebarul il regasesc la fel de primitor. Fetele se opresc la fiecare ruina de biserica bizantina.

Din pacate, in doua ore ne-am invartit un pic prin jur, am baut o bere (eram pasagere in masina) si am mancat cate o inghetata, dupa care a trebuit sa pornim repede spre Kavarna unde eu, pana la urma, i-am ratat pe cei de la Tiamat.

Totusi, i-am prins pe cei dintre primii gothic metal band din tineretea mea cand se pregateau de bis si il invitau pe scena pe Fernando de la Moonspel. Aveam sa aflu mai apoi ca bisul a fost cea mai faina parte din concertul lor. Sleeping Beauty a dat startul serii la dezlantuiala metalica.

Moonspell a fost una din trupele pe care eu in mod special doream sa le vad/aud.

Alma Mater cu o luna plina pe fundal (nici nu mai aveau nevoie de decor de scena cu acest decor natural, binepotrivit numelui lor) cu greu vor putea fi uitate.

Opeth, cu un public destul de select, pe mine personal m-au cam plictisit. Ca sa citez pe cineva, vocalistul si trupa parca sunt doua "orchestre" diferite.

Duminica mai prindem cateva ore de plaja, tot de Dana aleasa. Fac cunostinta cu apele line ale plajei Bolata, nimerita din Bulgarevo dupa ce facem stanga dupa morile de vant.

Pranzul-cina o luam la Dalboka, renumita deja ferma de scoici, unde majoritatea mesenilor erau romani, ca si participantii la festivalul rock.

Nu se putea sa nu oprim cateva clipe (fierbinti la propriu) si la Capul Kaliakra. Nu stiu cand e mai frumos locul: in februarie (cum l-am vazut prima oara cu ani in urma), in mai cand macii invadeaza ruinele sau acum, cand marea ne seducea iremediabil.

Si vine si ziua de ramas bun de la rock!

I (re)revad pe cei de la Lake of Tears, dar recunosc ca nici o reintalnire nu e ca prima oara. Usor obositi, poate si dupa ce in celelalte zile au fost si ei spectatori si bautori de bere (si nu numai), azi au avut un recital scurt, fara bisuri. Si nu au cantat nici Forever autumn. :(

Cum cei din urma vor fi cei dintai, asaltul final izbucneste cand pe scena se dezlantuie Arch Enemy.

Ceva nou total pentru mine pana acum, a fost dragoste la prima auzire (sau racnitura:). Stiam ca vocalul este o vocalista si am avut ceva dubii cand a inceput concertul ca tipa e tipa. Si da! A fost cea mai la inaltime voce a festivalului! Daca la voci masculine il declar castigator pe vocalistul de la Opeth (desi recunosc ca nu e chiar genul meu de stil rock), Angela de la Arch Enemy reuseste sa scoata din ea pana si revolta noastra, fiind astfel castigatoarea suprema :)

Luni, dupa ce spiritele au revenit normale pentru un orasel de provincie de pe litoral, plecam si noi calare la amiaza. Luam tot calea Calarasiului, dar de aici gresesc drumul si nimeresc spre Lehliu. Curbele si camioanele imi fac ceva emotii, mai ales camionul care depaseste un alt camion in curba.

Impresiile Danei

Miercurea fara cuvinte - Thassos

2011-07-20T12:51:00.001+03:00

Miercurea fara cuvinte

Cipru - primavara intre Europa si Asia

2011-07-13T00:15:00.002+03:00

Cipru este o reusita combinatie de Turcie cu Grecie pe stil englezesc. Si cum eu am in suflet si Grecia (care se pare ca are la randul ei adanci radacini de-ale mele) si Turcia, iata ca le regasesc impreuna pe cele doua iubiri pe aceste taramuri. Cipru este a treia insula ca marime a Europei, dupa Sicilia si Sardinia. Pe teritoriul sau se continua din Antalya Muntii Taurus (Troodos - 1952 m in Vf. Olimp).

In zbor, vad cum norii musca din soare in nuante de portocala, pana cand este inghtit de tot de vest, in timp ce semiluna sta mandra intre puncte aprinse.

Ma obisnuiesc repede cu mersul de-a-ndoaselea, adica pe stanga, asa cum am facut-o si in Kenya si mai de curand in Hong Kong. Ce iti e si cu englezii astia! Conservatori, reusesc sa isi impuna metrica pe unde ajung.

Aerul poarta parfum de flori de lamai, in timp ce ochii sunt fericiti de culorile macilor, ale leandrilor si ale marii cu care se joaca soarele.

Cand nu se joaca soarele, norii picteaza peisaje in stilul lui Aivazovski.

Cantec de dragoste la marginea marii - Nichita Stanescu

Cu gleznele julite, eu te pîndesc cînd treci
printre rocile tarmului, reci.
Marea se va preface-n pasari stravezii,
cîte le-ncap ochii spre ea,
si vor zbura fîlfîind, cînd ai sa vii,
pîna-n piscul vazduhului cu o stea.

Vor ramîne prapastiile si pesterile goale,
pestii vor plesni aerul prabusit cu cozile,
stîrnind margeanele domoale
si corzile.

Uite, epava corabii lui Simbad ,marinarul
cu un colt se sprijina-n scoicile cenusii,
cu un vîrf înjungie-n mijloc clestarul,
peste toate puntile alearga raci vii.

Îti daruiesc o stea la mare, un crab si un delfin!
Adu-i în spinare pana la nisipuri.
Ma voi preface orb si am sa vin
cu bratul întins, sa-ti mangîi chipul.

Unul dintre locurile linistite si placute in care m-am oprit a fost si una dintre pesterile din stancile malului de mare.

Este ruta grotelor marine Agioi Anargyroi.

Agioi Anargyroi (Greek: «Άγιοι Ανάργυροι», "The Holy Unmercenaries", i.e. saints who received no payment for their medical services), named after Saints Kosmas and Damianos.

@http://en.wikipedia.org/wiki/Agioi_Anargyroi

Ca peste tot, imi place sa incerc si minunile gastronomice locale. Aici, in satul Pervolia, m-am delectat cu loukaniko (un carnat pus la macerat in vin), sheftalia, iar ca "intaritor" am incercat Comendaria si Zivania (pe rand :P).

Nu am incercat si nu o sa incerc niciodata si nici nu o sa inteleg cum poti manca asa ceva: amperopoulia. Mi se pare culmea cruzimii... sa mananci asa cruditati (puisori neiesiti inca din ou - embrioni aproape). Desi... daca stau sa ma gandesc... cu ce sunt mai presus puii gata iesiti si ajunsi la o luna si mancati cu multa pofta in ciorbe, pe gratare sau in salate?

Cipriotii au si o branza mai speciala, de-a lor: haloumi.

Timp de patru zile ma perind prin Larnaka, Ayia Napa, Paphos si ma bucur un pic si de capitala, Nicosia sau Lefkosia, singura capitala europeana impartita cu granita.

E vineri seara si am norocul sa imi bucur sufletul cu o slujba la biserica din sat. Din pacate, asa liniste nu am gasit in multe biserici de pe la noi. Tot satul - tineri si batrani - ascultau tacuti, cu smerenie, slujba (Acatistul Nascatoarei de Dumnezeu). Painici rotunde (atose) asteptau "sa fie primite" dupa slujba.

Dansul cipriotilor, asemeni grecilor de teapa lui Zorba, mi se pare strengaresc, de copii zburdalnici pe campuri cu roade.

Un cipriot isi lasa in urma parfumul de ambra, asemeni grecului Bubulinei din Zorba.

In timpul dansurilor este obiceiul de a se arunca cu servetele, asa cum grecii aruncau candva cu farfurii si mai nou cu petale de garoafe.

În zona de sud, cea mai căutată pentru vacanţe, deşi vorbesc limba greacă, cultura şi obiceiurile lor se aseamănă izbitor cu ale grecilor, ciprioţilor nu le vor cădea prea bine remarcile în aceste privinţe, pentru că se consideră diferiţi faţă de greci, cu o identitate aparte. Este de la sine înţeles că o comparaţie cu turcii va fi infinit mai ofesatoare.
Există o ranchiună mai mult sau mai puţin făţişă a ciprioţilor greci faţă de invadatorii turci, mai ales că, în momentul separării, mulţi ciprioţii greci alungaţi din partea de nord au fost nevoiţi să renunţe la case, familii şi prieteni.@http://intocyprus.blogspot.com/p/cipru.html

Partea nordica, turceasca, este strabatura de creasta Muntilor Pentadaktylos. Intr-o dimineata iau si eu calea Nicosiei (Lefkosia) si de departe vad steagul Turciei intins pe versantii muntilor.

In partea greceasca fac o mica plimbare si admir vechiul apeduct roman, casele vechi cu istorii curioase si grupul de statui care amintesc de anul 1974, anul ocupatiei turcesti. In 1974, Cipru a avut un referendum prin care aproape 90% din populatie a dorit unirea cu Grecia. Acest fapt a suparatr au populatia turceasca care a cerut ajutor Turciei-mame si care a trimis trupe militae pentru a ocupa nordul.

În 1974 episcopul Makarios, pe atunci preşedinte al Ciprului, a avut intenţia să unească Ciprul cu Grecia. Serviciile secrete turceşti au aflat de intenţia lui Makarios şi, în noaptea dinaintea declarării anexării Ciprului la Grecia, trupele turceşti au invadat partea de nord a Ciprului, locuită predominant de turci, instaurând Republica Turcă a Ciprului de Nord şi alungând pe toţi grecii. Cei din sud au reacţionat în acelaşi fel şi i-au alungat în nord pe toţi turcii. Situaţia s-a perpetuat până în zilele noastre. Actul nechibzuit al lui Makarios a declanşat aşa-numita "criză cipriotă". Republica Turcă a Ciprului de Nord e recunoscută de Turcia în prima săptamană de la înfiinţare.

@http://ro.wikipedia.org/wiki/Cipru

Cum am si pasaportul la mine, nu ratez ocazia de a trece si granita dintre cele doua regiuni. Si nu imi pare rau caci (sa nu ma auda grecii) parta turceasca mi-a placut mai mult. Poate si unde imi aduce aminte de Istanbul. Viza de intrare nu costa si nu se pune pe pasaport, ci pe o foita atasata pe care trebuie sa o arati cand treci inapoi.

Stradutrele mici si inghesuite au un farmec al lor. Oameni cu povesti le dau viata.

Din pacate, inca se vad urmele evenimentelor din 1974...

...atat in cladirile orasului, cat si in inimile locuitorilor sai.

Grecii foate rar sau deloc, ori doar pentru Dumnezeu stie ce motiv trec granita in partea turca.

Minarete si un kervansarai din 1001 de nopti orientalizeaza orasul, dupa ce treci si un bazar, turcesc si el.

Mai aflu ca la magarus in turca se zice esec.

Choirokoitia (descoperita in 1937) este cea mai veche asezare de pe insula si una dintre cele mai vechi din Europa (si Asia daca luam in considerare ca geografic Cipru e mai degraba in Asia, decat in Europa). Vechea asezare neolitica (10500 i. Chr.) pastreaza si urme precrestine si crestine, pe aici purtandu-si pasii si Sf. Pavel (45 i. Chr) si Sf. Barnabas. Denumirea s-ar traduce prin comunitatea porcului.

Denumirea de Cipru se trage de la bogatia in zacaminte de cupru. Cu 2000 de ani i. Chr. se descopera pe aceste locuri cuprul. In acele vremuri insula era foarte impadurita, dar pentru a putea exploata mai bine minereul s-au facut despaduriri masive, azi aspectul insulei fiind unul arid, chel. Prin secolul al XVII-lea, insa, exploatarile sunt abandonate.

In 2010 geologii descopera mari zacaminte de cupru, aur si argint.

Cipru s-a nascut printr-o eruptie vulcanica acum circa 19 mil. de ani, fiind astazi divizat in cinci regiuni geografice: una de coasta (7800 km), una de dealuri, doua montane - Throdos si Kerinia, si una de campie, dintre cei doi munti.

Cipru este considerat al doilea loc in lume al culturii vitei de vie, dupa cel legendar din Persia al regelui Shiraz. Se spune ca o nefericita fata de imparat a fost casatorita cu cine nu isi dorea. De trista ce era, a vrut sa se sinucida. Dar cum nu a vrut nici sa se spanzure si nici curaj nu avea sa isi infiga un cutit in inima, se hotaraste sa se inece. Coboara in beciurile palatului pe unde stia ca isi are cursul un rau. Ajungand aici, trece pe langa butoaiele cu struguri. Acestea incepusera sa fermenteze si sa isi lase un suc aromat. De sete, fata gusta din acesta licoare. Dar, pe data toate tristetile ei trec si devine fericita. Era vinul care i-a dat aceasta stare. :) O alta legenda este legata de Orientul Indepartat.

De pe jos adun niste roscove. Stiam de dulceata lor din Egipt. Imi plac. Sunt uscate si dulci. In ungureste am aflat ca se numeste Painea Sf. Ioan, iar in Asia este unul dintre cei trei copaci sfinti (pe langa maslin si smochin). Numita si dulcele saracilor, roscova o stim din copilarie din siropul de tuse pe care ni-l dadea mama cu lingurita. Primele filme color erau nuantate tot cu ajutorul solutiei de roscova.

Cipriotii sunt un amestec de turci cu greci, armeni si libanezi, carora li s-au alaturat englezi si rusi (imigranti). Cipru are doua limbi oficiale: greaca si turca.

Cel mai mult mi-a placut satucul Lefkara, satuc ce l-a fermecat prin 1491 si pe Davinci. Modelul de cusaturea de mai sus ii poarta numele. Mesterilor locali le-ar fi comandat artistul fata de masa pentru altarul Domului din Milano.

Urme de convietuire greco - turca sunt la tot pasul. Balcoane inchise langa balcoane deschise ne umiesc de vecinatatea celro doua natii aprige.

O veche bisericuta inca mai tine slujbe, iar eu ma intreb de ce pe usa ei este sculptata o maimuta.

Oraselul imi vine adesea in minte cand citesc si recitesc din Kazantsakis. Cipru ma duce adesea cu gandul la Creta.

De Cipru este legata si legenda nasterii zeitei Afrodita. Unul dintre cele mai frumoase tablouri pe aceasta tema este cu siguranmta si cel mai cunoscut, cel al lui Boticelli, pe care l-am si vazut in primavara la galeriile Uffizi din Florenta.

De Afrodita si de Adonis este legata si legenda anemonei.

Ultimii pasi mi-i insir in Larnaka, unde am intalnit si cei mai multi romani.

O colonie de flamingo ma desparte cu greu de Cipru in drumul spre aeroport.

θα ακολουθήσουν!

Miercurea fara cuvinte - Cu albine

2011-07-06T11:01:00.001+03:00

@Miercurea fara cuvinte

British rock weekend

2011-07-04T22:50:00.001+03:00

      Calatoria de weekendul asta a fost una muzicala, in ritm de rock, si britanica, cu preponderenta.

      Vineri abia asteptam sa plec de la lucru (desi am unul dintre cele mai faine locuri de munca) si sa evadez in campurile de pe langa Bucuresti, acolo unde candva bunicii mei (din partea mamei) venisera de pe meleaguri argesene (Mamaia Buna) si teleormanene (tataie) si incepusera o viata noua, la Tunari, campuri pe care bunicul si-a adus aportul de 9 ani la apararea patriei, cu tot cu cel de-al doilea razboi mondial, prins exact in drumul catre casa, la liberarea dupa cei trei ani obligatorii de armata la vremea aceea.

      Soarele apune peste ultimii maci si peste primele palarii galbene de fiice ale soarelui. Fum negru de carnati si alte gratareli se ridica in vazduh. Tiribombe galagioase ma duc cu gandul la balciurile din copilaria batranilor.

Marea dorinta muzicala era intalnirea cu glasul lui Skin, senzationala voce si artista creatoare de la Skunk Anansie. Monica este cea care cu ani in urma mi i-a prezentat, iar azi aveam sa impartim bucuria impreuna "la gard". Poate ca altfel e vazut/simtit un concert fata in fata cu artistul, e adevarat; am simtit asta si la prima intalnire cu Manu, tot la Bestfest, cu trei ani in urma, dar, totusi, nu pot contesta nici o clipa din spatiul ocupat de Skunk in acest festival. Si unde ma amuz la gandul ca Prodigy insusi se bucura ca va imparti scena cu ei. :)

Skin apare pe scena intr-un costum mulat si ii vine foarte bine. In jurul gatului are niste pene ce ii zboara la melodia a treia (Because of you). Aparitia ei, atat artistica, cat si vestimentara, ma duce cu gandul la Freddie Mercury. Face niste jonglerii rare cu vocea ei, iar scena parca este padurea unde eu mi-as gasi libertatea de exprimare. Uneori imi pare ca e nebunul de la sah, apoi ma gandesc ca e insasi regina. Una peste alta, asteptatea a meritat cu varf si indesat.

***

Duminica: alta intalnire britanica. M-am convins de nenumarate ori ca britanicii sunt cei mai "spactaculosi" artisti, incepand cu Iron Maiden si continuand cu The Rolling Stones ori cu Depeche Mode.

Desi Whitesnake mai fusesera pe meleaguri/scene romanesti, eu nu ma mai bucurasem ce intalnirea cu ei. Coverdale se tine bine si mi-a lasat impresia (amuzanta) ca este un alt Steven Tyler nebun, dar blond. Ei, da, stiu, e cam trasa de par comparatia, dar... :) Batranelul rock ne-a purtat gandurile pe acorduri de balade pe ale caror ritm dansam sau plangeam iubirile in adolescenta (Is this love?), dupa care ne-au zguduit bine cu rockareli mai saltarete.

Judas Priest m-au facut sa fiu ragusita vreo doua zile. Rob a aparut la fel de sclipicios ca si in 2008 (parca era un fel de Lady Gaga :D, dar, na, asta e stilul lui; de fapt Gaga il copiaza pe el), dar parca un pic mai obosit. Nu ma pot abtine din ras cand ma uit la un clip din '78 (pe vremea aia parintii mei nici nu se cunoscusera, nu mai zic de barza care nu stia unde sa ma aduca) si sa vad ce tinuta evazata avea pe vremea aia... si cat par pe cap. :)

Ma bucur ca nu am avut aparatul foto la mine si ca pastrez doar in memorie concertul. Au scris altii mai in detaliu cam ce a fost pe acolo.

Pe langa Crai si prin cetati

2011-06-21T17:17:00.003+03:00

No, atata ne-am caznit sa merem in Crai, pana ce ploaia ne-o biruit!

Izbutim sa iesim din Bucuresti intr-o vineri, la ceas de seara, cu umbre de soare in orizont, prin spice de grane, taind campurile in lung si in lat, traversand un pic viitoarea autostrada, admirand macii si pasarile campului si luand calea Zarnestiului.

Oprim cum ni-i obiceiul la branzoaicele de la Comarnic, luam si o paine pe vatra, niste carnati, slanina (slana adevarata), ceva vin, iara ceapa si usturoiul de gradina, ca si branza de oaie, vin la pachet (la pachetul lui Iulian).

Ajungem pe seara tot la Dode, acolo unde cu fetele vesele am adastat si dupa cele doua ore de schi din iarna asta. In aceeasi clipa batem la poarta impreuna cu Tea si cu Leustean. Ce vesela revedere si cum altfel poate fi cu draga mea prietena? Dupa ce vara trecuta mi-am pierdut-o cu ei, nicio clipa impreuna nu poate ramane neincoronata cu zambete si cu amintiri de pus in "rucsac".

Seara e lunga, vinu-i bun, gratarul binevenit, iar ploaia alaturi de noi, ca o amica asteptata dupa orasul imbacsit.
Dimineata, alaturi de cafea, avem iara parte de o surpriza. Daca in iarna am gasit pe farfurie cate un tiramisu, acum o prajitura cu mac astepta pofta noastra. Bunica-Dode ne-a facut o delicioasa surpriza. Noi stim unde vom reveni si alta data la poale de Crai, in caz ca nu megem in crestet de Crai!

Strangem tabara si luam calea Plaiului. Eu sar in masina banateano-olteneasca si murmur cu Tea cantece de munte. Mai oprim sa mai mangaiem cate un cal sau sa mai descantam muntele sa ii fuga norii.

Nu stim unde vom pune corturile, dar ne facem curaj de un super-prim traseu: Spirla, frate! :)

Ploua, nu ploua, ploua, nu ploua... Deocamdata, asta e cea mai buna alegere decat de a sta pe loc.

In drumul nostru, mai deplangem cate un copac doborat, numarandu-i anii, mai mangaiem un pui de caine sau ne mai ferim de coarnele vreunei vaci ori taur.

In apropiere de Spirla ne intalnim cu un semet om al muntelui, pe care il recunosc numa' dupa grai: ii domnu' Stolojan! Imi amintesc ca prin 2002, in drum spre Poiana Stanii, m-am intalnit cu Petre Roman. :) Nu zic ca intorsi in Plai, taietorii de lemne nu ne intrebau daca ne-am intalnit cu ursul, ci daca ne-am intalnit cu Stolojan. :P

Ceata nu ne lasa, insa, sa vedem Craiul. :( Se ascunde ca o fata rusinoasa de privirea noastra.

Ne intoarcem printre picaturi de burnita in Plai, unde ne consolam cu niste ciorbe, vin fiert, pastrama de berbecut si papanasi. Yammmm!

      Suntem martori si la o nunta mai altfel, prin ploaie torentiala, cu zane si vrajitoare.:) Dupa binecuvantare, mirele ia mireasa si fug in padure.

      Noi punem cortul inainte de a se intuneca de tot si de a incepe ploaia mai cu vrednicie.

      Noaptea, Irina ma trezeste cand langa cort soseste ursul-cu-talanga. Nu erau decat niste cai. Hai, intoarce-te pe partea cealalta si culca-te la loc. :) Zi un Tatal nostru si viseaza frumos.

Dimineata, dar nu foarte de dimineata, ne horatam sa ne intoarcem cu spatele la ploaie si sa plecam intre zidurile cetatilor de aparare. Nu se poate sa trecem prin Zarnesti si sa nu ne pupam si cu Ciprian. :) Ne povesteste despre gainile sacrificate de Bandit in numele rasei sale si stabileste trasee ascunse, descoperite in zile cu soare cu Tea si cu Mircea.

Pornim spre Sighisoara, urmand sa oprim pe unde nu am mai oprit (cel putin eu, numita un fel de sef de trib, nu ca mi-ar displace :P). Culegem niste soc, dupa care oprim la Sinca Veche. Sigur va amintiti de cate ori v-am mai repetat acest toponim.

Mănăstirea rupestră Şinca Veche este un vechi lăcaş de cult, aşezat în cotul format de Munţii Făgăraş şi Perşani. Lăcaşele de cult au fost săpate în piatră în urmă cu 7.000 de ani şi se presupune că iniţial au aparţinut aceleiaşi civilizaţii care a întemeiat Templul Alb din Insula Şerpilor.
sursa: Adevarul

Locul asta imi intareste dorinta spre studiul arheologiei. Dacii au avut aici un loc prielnic de existenta si spiritualitate.

Ceea ce am simtit aici, inlauntrul meu, nu am mai simtit decat in Muntii Buzaului, in celelate locuri de spiritualitate si mistere rupestre.

Lasam misterele in urma si pornim mai la vale, spre Fagaras. De cate ori am trecut si pe langa poarta acestei cetati! :)

Salutam esafodul si urcam spre ziduri. Nu ne cerem indeplinirea dorintelor fantanii din curte.

Calcam pe urme de Mihai Viteazu...

... si de detinuti politici in sistemul comunist.

Soarele ne lumineaza calea.

Transilvania ni se intinde la picioare, cu regret ca nu am mai prins salcamii din alti ani infloriti.

Verdele asta imi face dor de tara, de bunici, de jucat intre vii, de ascuns dupa fantana sau de cocotat in cais.

Pentru ca ziua inca mai are licar, mai oprim pe drum la o necunoscuta: Rodbav.

Cautam tainica intrare si nimerim prin iarba pana la brau.

Urcam un deal, iar urcusul imi aminteste un pic si de Cisnadioara, o alta cetatea a mea de suflet.

In sat se aud cainii cum latra si copiii cum se bucura de Duminica.

Zidurile vechi plang dupa alte duminici, dupa alte sarbatori. Alte Rusalii erau vesele candva si pentru ele. Acum se pare ca Sfantul Duh s-a indepartat de ele.

Alte suflete isi dorm trupurile pe deal, la marginea zidurilor, veghiind asupra urmasilor.

Singur, turnul se incapataneaza sa ramana drept, desi ceasul sau a incetat de mult sa mai masoare timpul.

In mintea mea fac scenarii de genul "cum era pe aici o data". Eu am numai poezie in minte, dar probabil ca e mai mult drama in loc.

Asa tristete am mai intalnit la Apold, ...

...dar pe semne ca multor astfel de biserici nu li s-a mai trecut de mult pragul cu flori.

Florile singure cuceresc acum peretii.

Ploaia parca picura lacrimi de dor, prin gene de soare.

Luam iara calea Sighisoarei, cetatea mea, a tineretii mele, a dragostelor mele, a studiului meu de diploma pentru facultate. ;)

Sighisoara ne intampina cu ploaie nervoasa, in rafale, dar, asemeni Anei lui Manole nu ne dam din calea furtunii.

Ne cazam la ultimile doua casute din campingul pe care il stiam de candva, lasam bagajele si iesim la plimbare. Parca nicicand Sighisoara nu a fost mai frumoasa, la miez de noapte, in miez de ploaie si cu stradutele numai pentru noi.

Cimitirul din deal, locul meu de reculegere, este inchis. Revenim dimineata sa ii recitim pietrele funerare si sa ferim melcii iesiti si ei la plimbare prin iarba uda.

Dimineata nu e ca seara si cetatea este plina de lume, dar nu asa cum era la Festivalul Medieval la care nu am mai fost de ani, cum mi-am promis. Vreau sa regasesc colturile Sighisoarei, dezvaluite numai mie. :)

Cimitirul asta chiar e "cimitirul tineretii mele".

Ce Pere Lachaise? Ce Bellu? Sighisoara!

Sarut Sighisoara si o las pentru Viscri, alt loc batut candva si regasit cu dor. Doua motociclete BMW-uri cu atas nu ne asteapta pe Irina si pe mine sa iesim din cetate si sa le studiem curioase. Curcanul se infoaie cand ii fluier, iar barza sta intr-un picior in cuibul din cosul casei.

Drumul de la Bunesti pana la Viscri e la fel de prost, dar la fel de pitoresc.

In turn inca miroase a slanina. :)

O poarta e posibil sa nu isi mai aminteasca de cand s-a deschis ultima oara sau de cine i-a trecut pragul candva.

Viscri are totusi noroc cu fondurile pentru conservarea patrimoniului.

Scrutez cu privirera orizontul, incercand sa descopar noi turle ne urcate inca.

Vara abia incepe, iara locuri noi de (stra)batut mai are Transilvania, Slava Domnului!

Ordinea in sat se pastreaza si acum, dupa ani, sasii fiind un exemplu demn de urmat.

Cum omul harnic isi face iarna car si vara sanie, de ce nu ne-am cumpara si noi niste ciorapi grosi de lana ori niste sosoni din pasla?

Lasam copiii in leaganele copilariei lor si ne indreptam spre Rupea.

Ne bate un gand sa nu ne intoarcem prin Bunesti, ci sa o luam inainte spre Dacia, insa un satean ne sfatuieste sa o luam pe acelasi drum "ca ii prost, dar mai putin prost. Alalalt are mai multe gauri."

Firul verii se inalta spre nori, iar noi nu am nimerit intrarea in cetate. Ne consolam ca poate era inchisa (nu insist ca eu oricum o mai vazusem :D) si plecam mai departe spre Feldioara, spre o noua descoperire.

Mai intai batem la poarta bisericii din sat, dar poarta nu isi deschide zavorul pentru noi.

Doi sateni ne sfatuiesc sa urcam pana la cetate sau pana la ce a mai ramas din ea.

Zidurile teutone le-am zarit prima oara din tren, in drum spre Sighisoara, cu ani si ani in urma (sa tot fie vreo 12).

Urcam dealul, pe langa tufele de izma salbatica.

Bucurie si tristete ma cuprind cand ajung la zidurile rupte mai mult de oameni decat de vreme.

Tristetea locurilor imi aduce aminte de o poezie:

Asculta, copile, ce-mi spune viata:
De-a pururi in umbra sa torci al tau gand,
Cand simti in pleoapa o lacrim-arzand,
Ia seama la vreme si acopere-ti fata,
Sa nu fie ochi sa te vada plangand.
Alaturi cu altii te-nsiruie-n hora
Si lumii plateste-i cu ce-i esti dator,
Fa-i patimei tale din zambet zavor,
Tacerea sa-ti fie statornica sora,
Sa nu stie nimeni ce rane te dor.
Iar noaptea cand cade si ceata se lasa,
Tu trage-ti oblonul, sa n-ai marturii,
Si-atunci sub tavanul ascunsei chilii,
Despatura-ti taina ce-n suflet te-apasa,
Stropind-o cu lacrimi de ceasuri tarzii...

Autor: Octavian Goga
Poezia TRAGE-TI OBLONUL... de Octavian Goga

Asa imi pare ca Transilvania isi linge singura ranile... Oare tot de sasi e nevoie ca sa renasca? Dar noi sustinem sus si tare ca e romaneasca.

Mai oprim pentru popasul de pranz-cina la Sinaia, la cei doi minunati prieteni.

Ne luam ramas bun de la Tea si Mircea si cum nu vrem sa ajungem repede acasa mai oprim si de data asta la Floresti. Ajungem cand lumina mangaia mai intim zidurile.

Apoi, seara ne aminteste sa o luam din loc, iar eu raman in minte cu indemnul Teei:
Dream as if you'll live forever...

Live as if you'll die today...

Flori de Bai(ului)

2011-06-07T14:56:00.002+03:00

Abia intorsi dintre salcami, de la albine, duminica dimineata luam calea altor flori.

Baiul ne astepta, dar nu fu bai sa ne oprim mai intai la Micul Trianon, sa i-l prezentam si Laurei.

Am aceeasi stare de apasare ca si in toamna, cand am pasit prima oara aici.

E impropriu zis ca 'i-am pasit pragul", caci frumoasa constructie de acum un secol nu mai pastreaza decat nostalgia maretiei arhitectonice.

Iulian, oarecum de-al casei (sau de-al castelului) ne mai deschide ochii si ne explica cat de evoluata era constructia pentru vremea ei.

Ornamente candva marete impodobesc acum ruinele.

Plecam mai departe spre Magureni...

... si admir movul Florii diminetii.

Dupa care oprim pa malul marii rosii (de maci).

Si ne pozam ca doua fete ce descopera prima oara macii. :)

Macii miros? Nu, dar imaginatia noastra le da parfum. :)

Ce faci cand vezi doua ciuperci (iasca)? Te bagi intre ele. :)

Asa arata un Spanz, cu proprietati miraculoase in domeniul farmaceutic. Spanzul mai e cunoscut si ca C... popii (nu e vorba despre oi: D).

Helleborus niger (et purpurescens) - spânz, spânţ, elebor, bojoţei, boşuţă, cucurig, poranici, barba-lupului, coada-popii, coaiele-popii, iarba-nebunilor, iarbă-stearpă, ochiul-boului, ouăle-popii, păduchii-popii, boz, bozăţel, bujorei, cutcurig, ruscuţă, strigoaie, iarba-ne-bunilor, iarbă-strănutătoare, iarbă-şerpească, trandafir-de-iarnă

si asa Trei frati patati, zisi si panseluta. :)

Nu am retinut denumirea florii de mai jos. :(

O campie de narcise...

... ni se asterne la picioare.

Florile raman in radacini. :)

O singura narcisa mi s-a asezat dupa ureche si m-a insotit cu parfumul ei prin tot baiul.

Ghintura de mai sus creste pe pajistile pasunate. Nici denumirea acesteaia nu mi s-a pastrat in memorie.

Cea de mai sus e Laura (si nu laur - dafin), intre narcise.

Narcise contra brazi

Piscul Cainelui e nepasit de mine de candva de prin frageda copilarie. Imi aduca aminte cum cu sora'mea eram spaima brebeneilor prin primavara.

Bacita de narcise

Titel ne spune tot ce vedem: Mt. Neamtu, Paltinu, spre fata Stevia, Rusu, Orjogoaia, piramida Unghiei Mari, piciorul Unghiei Mici...

Lasam narcisele, pe rand, pentru stanjenei, apoi pentru gentiene.

Ce culori a ales si Dumnezeu sa picteze cu ele pe fudnalul iaerbii muntilor!

O vipera ne iese in cale (nu, nu e vorba de Laura, ci de o vipera adevarata, ascunsa intre pietre).

Popasul de pauza de masa il facem sus, acolo unde Soarele mangaie mai bine.

Norii nu ne sperie. Pana si ei sunt prietenosi.

Gentienele ma innebunesc si de acum as putea spune mai degraba Albastru de gentiana decat de Voronet. :)

Si gentiana are proprietati medicinale.

Ca si ciubotica cucului pe care am cules-o cu totii (a se vedea in pungile din stanga Laurei).

Inainte de a se intuneca ne intoarcem pe aceeasi Vale Rea, dar care s-a dovedit foarte prietenoasa.

M-am convins inca o data ca "muntii nostri aur poarta" in plantele de munte ce alunga toate cele rele.

Albine si salcami

2011-06-02T16:57:00.004+03:00

De cate ori am un weekend ca acesta, imi pare rau de toate weekendurile pierdute aiurea in orasul cel mare. Iulian vine cu propunerea de a merge cu Titel si cu Maria, undeva pe langa Urziceni, ajunsi acolo cu niste albine puse la treaba, intr-o padure de nebuni (salcami).

De loc din Campina, neratand niciun weekend in munti (muntii cu inca multe poteci nebatute, dar parca si mai multe batute de ei), cei doi se numara intre cei mai faini oameni pe care i-am cunoscut vreodata. De varsta parintilor mei, cei doi mi-au intrat repede la suflet cu albinele lor cu tot.

Ajungem atunci cand soarele isi inchidea geana, iar luna devenea stapana peste campurile Ialomitei. Pe sub masina simtim valuri de spice, deasupra vedem milioane de puncte aprinse, iar in noi inunda un aer de sanatate.

Maria ne lumineaza intrarea in luminisul intunecat. O visinata ne ureaza bun venit, la fel ca si branza si ceapa ori alte minuni rustice, dupa care le prezint vinul (cate un Riesling, pe rand Valah si Italian).

Dupa somnul in cortul intins in "lanul" de urzici calcate de urme de mistret, dimineata ne trezeste in cantec de mierle, turturele, cuci, pupeze, cinteze, pitigoi, granguri. Iulian imi povesteste si legenda turturelei, cum in trecut taranii cu caruta erau opriti in drum de sunetul ei (brrrrrrrrrr).

Iesim repede cand auzim ca un roi s-a aciuat in salcamul de deasupra stupilor si trebuie tras, la randul lui, in alt stup. Daca noua matca s-a razvratit si i s-a facut de munca cu familia ei, trebuie neaparat sa primeasca niste faguri pe care sa ii umple cu miere.

La urdinis e inghesuiala mare, o albina venind mai incarcata decat alta.

Mi-am pus si eu o plasa pe cap de zici ca sunt mireasa si invat procesul de scoatere a mierii din fagure.

Fac cunostiinta cu centrifuga si ne dam mana intreaga zi. Eu fac muschi, iar ea umple bidoanele cu miere.

Mai iau cate o pauza si trec prin norul de zumzaitoare catre campul de orz. Verdele asta ma innebuneste, la fel ca albastrul cerului, ca si cantecul pasarelelor, ca si mirosul salcamilor, ca si rosul macilor. Inca o data ii dau dreptate lui Blaga: "Vesnicia s-a nascut la sat!" De ce oare nu vrem sa fim vesnici si sa ne mutam la tara? Macar vara. :)

Ma intorc la lucru si admir curajul lui Titel in timp ce scutura fagurii de albine.

Albina este considerată (în credinţele multor popoare) o miraculoasă întrupare a spiritului; ea poartă mesajul divin şi este asociată cunoaşterii şi iniţierii; în mitologia românească, albina rămâne mesagerul învestit cu puteri magice, deoarece “face miere/mierea se face ceară/ceara se face fadie/fadia se aprinde/raiul se deschide/Maica Domnului în braţe pe toţi ne cuprinde”, după cum se spune într-un text popular. În multe legende, poveşti sau colinde, albinele sunt legate de crearea lumii; ele apar ca ajutoarele creatorului. Simbol solar, albina s-a născut din lacrimile Maicii Domnului şi este ocrotită de Sânziene sau de alte făpturi miraculoase, dar poate fi socotită şi un însemn nefast căci i-a fost sortit acul înveninat, aducător de moarte. Albinele şi furnicile sunt idealuri terimofere ale umanităţii, furnica reprezentând idealul de muncă, iar albina idealul de hărnicie.

Imi aduc aminte cand imi povestea bunicul ca el lua albina si o aseza sa il intepe pe cate un loc unde avea dureri (poate reumatism?).

Dupa ce imi fac curaj si duc si eu cativa faguri la centrifuga, o albina se sacrifica pentru a imi arata si mie ce inseamna acul ei in carnea mea. Biata se rataceste sub maneca mea si, panicandu-se, face ultimul lucru din viata ei: se sinucide, provocandu-mi mie o durere asociata cu un urlet.

"Eh! Tu nu ai nimic, dar ea a murit!" vine incurajarea de la Titel. E joi si mana mea arata inca groaznic. Cum nu am de gand sa ma marit prea curand, cu siguranta are timp destul sa treaca.

"Albina e ca si femeia: daca nu ii dai de lucru, iti da ea tie!" mai sfatuieste Titel. Maria mustaceste si tinde sa ii dea dreptate.

Curioasa din fire tocmai pentru ca unul din visele mele era sa ma apuc de albinarit, il naucesc pe om cu intrebari. Mai aflu, intre altele, ca si albinutele fac paduchi.

Mai fac o vizita la "saivan" si ma intristez cand ii vad pe ei trei puiuti de fazan luati de sub aripa mamei. Of, cum e omul asta capul tuturor rautatilor!

Cand si cand imi mai bag nasul in florile de salcam, cu grija sa nu ma mai aleg cu un ac.

Daca nu mai au loc in fagure, roboteii astia mici isi fac ei faguri, in afara stupilor. Si tot asa paan innebunesc si devin agresive daca nu au unde sa isi adune dovada de harnicie.

E prima oara cand sunt asa aproape de stupi si ma tot minunez ca un copil cand afla ceva nou. Ma gandeam, oare matca, dupa anii ei de ouat pleaca aiurea si o gaseste vreun Harap Alb?

Masa de pranz apuca sa fie prilej de bucurie undeva tarziu in amiaza, bunatati care mai de care asteptand sa le vina randul la lauda.

Mamaliga este mai galbena ca oricand, sarmalele sunt fierbinti, iar pofta noastra mare.

Tudor Arghezi

Stupul lor

Stupul lor de pe vâlcea
Stă păzit într-o broboadă
De trei plopi înnalţi, de nea,
Pe o blană de zăpadă.

Prisacarul le-a uitat,
Şi-a căzut si peste ele
Iarna, grea ca un plocat,
Cu chenar de peruzele.

Înlauntru însă-n stup
Lucrătoarele sunt treze
Şi făcând un singur trup
Nu-ncetează să lucreze.

Că niciuna n-a muncit
Pentru sine, ci-mpreună
Pentru stupul împlinit
Cu felii de miere bună.
(Prisaca)

Altui roi i s-a facut de munca. Iara arunca baietii cu franghia cu ciocanul dupa craca sa prinda familia.

Spre seara, cu mierea trasa, o pornim spre case, cu gandul la tura din Baiului de a doua zi.

Mai facem o vizita si pe malul Ialomitei, vizita din care ne pricopsim cu cate doua capuse de caiula, dar nu pe caciula.

Sa imi imaginez campul asta galben pestre vreo doua luni sau mai bine sa vin sa ii miros floarea (de Soare)?

O cruce de piatra odihneste la marginea drumului de colb.

Ma descalt si imi aduc aminte de copilarie, cand alergam prin curtea bunicilor sau prin campul dinspre vie.

Un grangure se aseaza pe creanga de pe marginea drumului, parca special ca sa ii admiram culorile.

Setea ne-o linistim cu apa din fantana, cum altfel decat cu cumpana in Baraganul arid?

Multumesc Iulian, Titel si Maria! :) Si...

Miere multa! :)

Roxette - Listen to your heart and join the joyride!

2011-05-31T17:59:00.001+03:00

Roxette a fost prima formatie care mi-a umplut peretii, dupa ce mi-a umplut caietele cu articole decupate din ziare, sufletul de bucurie si pernele de lacrimi.

Aveam toate casetele lor, iar versurile lor erau adevarate incercari de memorie.

Tin minte cum prin '92 (uf, aveam doar 12 ani, deci ii ascult cam de 20 de ani), dupa ce ii stiam de vreun an cu Joyride (cum se face ca, uite, printre primele melodii preferate a fost una despre placerea calatoriei :D), ma cheama tata in pauza finalei de fotbal european care se tinea in Suedia si imi zice: "Uite-i pe aia de pe perete de la voi!", atuncic and au lasnat How do you do!

Ce imi place e ca si sor'mea era injectata cu acelasi microb, asta pana cand eu am devenit fan Queen si ea The Doors. Ce copilarie frumoasa am avut!

Imi doream foarte mult, mai mult decat multe lucruri, sa merg aseara la cocnert. Nu imi luasem bilet, dar Iulian mi-a facut o surpriza. Ce ma bucur cand gandurle mele lucreaza!

Spectacolul nu a fost cu cine stie de efecte speciale, dar vocea Mariei mi-a pornit fiori pe spate, mai ales cu It must have been love (cate dintre noi nu au visat la o dragoste ca cea din Preety woman, si aici vorbesc de pasiune, nu de alte prostii.

Acum nu astept decat ca Scorpionii sa ma Rock like a huricane din nou, dupa ce au facut-o deja in Sibiu prin 2007.

The sinshine is a lady
Who rocks you like a baby!