Yo llevo en el cuerpo un dolor Que no me deja respirar Llevo en el cuerpo una condena Que siempre me echa a caminar.

British rock weekend

      Calatoria de weekendul asta a fost una muzicala, in ritm de rock, si britanica, cu preponderenta.

      Vineri abia asteptam sa plec de la lucru (desi am unul dintre cele mai faine locuri de munca) si sa evadez in campurile de pe langa Bucuresti, acolo unde candva bunicii mei (din partea mamei) venisera de pe meleaguri argesene (Mamaia Buna) si teleormanene (tataie) si incepusera o viata noua, la Tunari, campuri pe care bunicul si-a adus aportul de 9 ani la apararea patriei, cu tot cu cel de-al doilea razboi mondial, prins exact in drumul catre casa, la liberarea dupa cei trei ani obligatorii de armata la vremea aceea.

      Soarele apune peste ultimii maci si peste primele palarii galbene de fiice ale soarelui. Fum negru de carnati si alte gratareli se ridica in vazduh. Tiribombe galagioase ma duc cu gandul la balciurile din copilaria batranilor.

      Marea dorinta muzicala era intalnirea cu glasul lui Skin, senzationala voce si artista creatoare de la Skunk Anansie. Monica este cea care cu ani in urma mi i-a prezentat, iar azi aveam sa impartim bucuria impreuna "la gard". Poate ca altfel e vazut/simtit un concert fata in fata cu artistul, e adevarat; am simtit asta si la prima intalnire cu Manu, tot la Bestfest, cu trei ani in urma, dar, totusi, nu pot contesta nici o clipa din spatiul ocupat de Skunk in acest festival. Si unde ma amuz la gandul ca Prodigy insusi se bucura ca va imparti scena cu ei. :)



      Skin apare pe scena intr-un costum mulat si ii vine foarte bine. In jurul gatului are niste pene ce ii zboara la melodia a treia (Because of you). Aparitia ei, atat artistica, cat si vestimentara, ma duce cu gandul la Freddie Mercury. Face niste jonglerii rare cu vocea ei, iar scena parca este padurea unde eu mi-as gasi libertatea de exprimare. Uneori imi pare ca e nebunul de la sah, apoi ma gandesc ca e insasi regina. Una peste alta, asteptatea a meritat cu varf si indesat.

***

      Duminica: alta intalnire britanica. M-am convins de nenumarate ori ca britanicii sunt cei mai "spactaculosi" artisti, incepand cu Iron Maiden si continuand cu The Rolling Stones ori cu Depeche Mode.


      Desi Whitesnake mai fusesera pe meleaguri/scene romanesti, eu nu ma mai bucurasem ce intalnirea cu ei. Coverdale se tine bine si mi-a lasat impresia (amuzanta) ca este un alt Steven Tyler nebun, dar blond. Ei, da, stiu, e cam trasa de par comparatia, dar... :) Batranelul rock ne-a purtat gandurile pe acorduri de balade pe ale caror ritm dansam sau plangeam iubirile in adolescenta (Is this love?), dupa care ne-au zguduit bine cu rockareli mai saltarete.

      Judas Priest m-au facut sa fiu ragusita vreo doua zile. Rob a aparut la fel de sclipicios ca si in 2008 (parca era un fel de Lady Gaga :D, dar, na, asta e stilul lui; de fapt Gaga il copiaza pe el), dar parca un pic mai obosit. Nu ma pot abtine din ras cand ma uit la un clip din '78 (pe vremea aia parintii mei nici nu se cunoscusera, nu mai zic de barza care nu stia unde sa ma aduca) si sa vad ce tinuta evazata avea pe vremea aia... si cat par pe cap. :)

      Ma bucur ca nu am avut aparatul foto la mine si ca pastrez doar in memorie concertul. Au scris altii mai in detaliu cam ce a fost pe acolo.