Campi batuti de o pierde-toamna

Maine plec la munte...in munti. Mereu cand plec din orasul asta -  in care nu am aflat pana acum de ce a fost ales de soarta sa ma nasc in el si sa imi nasc iubirile si urile cele dintai in el - simt nevoia sa las aici toata ura si sa ma renasc de fiecare data in padurea in care plec. Mereu cand plec la munte o fac ca pentru ultima oara. Daca e vorba sa traiesti fiecare zi ca si cand a fi ultima, imi iese de fiecare data sa aplic asta cand plec la munte.

Nu stiu cum se face, dar in fiecare an mi se pune pata pe cate un munte. Cum anii trecuti am strabatut de mai mult ori Piatra Mare, Piatra Craiului, Apusenii ori Fagarasul, asta clar e anul Retezatului.

Si cum maine mor si ma renasc...iara...coincidenta face ca azi sa fi avut o discutie cu un personaj care mi-a cam marcat existenta, fara voia mea, evident. Genul de om care le stie pe toate si care te invata toate, care vrea ca oamenii sa fie buni si sa isi traiasca viata, toate cu ajutorul sau. Nu mi s-a spus niciodata ca eu nu mi-as trai viata si ca trebuie sa ma schimb. Din contra, sunt foarte multumita de mine, de schimbarea mea din ultimii ani... si nu numai eu. Sunt prieteni care ma stiu de 15 ani si imi zic asta, fara a ii banui de urma de ipocrizie.

Daca e cineva care isi doreste cu adevarat sa ma schimb, acelea sunt doar rudele care ma vor maritata, de parca asta ar contribui cu ceva la fericirea lor.

Ma gandeam la doua lucruri: mama imi zicea de mica sa am grija sa nu stie altii ce e in sufletul meu; acum doua luni am implinit 30 de ani. Tea ma intreaba de ce nu scriu mai multe despre ce e in sufletul meu, despre ce gasesc acolo - inside - in calatoriile pe care le fac, mai mult decat ceea ce gasesc fizic in afara lor, in destinatii nemaiajunse de altii. De ce nu ajung si la inima mea?

Cum o fi mai bine?

M-am apucat de scris acum cativa ani ca remediu pentru o dragoste mare. Mare! Si tot insirand cuvinte si intalnind oameni pe care altfel nu i-as fi intalnit sau pe care i-as fi intalnit, dar fara ca sa ii vad cu sufletul, dragostea aia mare a zburat si in cuibul ei au venit alte dragoste mai mici, cu anverguri mai intinse sau mai stranse.

M-am gandit ca daca "dragostea vietii mele" nu e "dragostea vietii mele" atunci trebuie sa imi intalnesc "dragostea vietii mele". Si a venit si a plecat... de cateva ori. Si am citit "Adam si Eva" a lui Rebreanu care mi-a marcat gandirea si simtirea. Si am inceput apoi sa traiesc clipa. Carpe diem! Asta e mesajul pe care il primesc adesea prin sms, mai ales de la Marius, ca sa imi aduca aminte ca "acum" e mai real ca "atunci" sau  "candva". Si mai primesc mesaje in care mi se zice ca sunt curajoasa, care vin exact atunci cand uit de asta.

Inca imi e greu sa inteleg de ce altii vad altfel lucrurile decat mine, ma doare cand pentru altii aplicarea unei teorii - proprii sau unilaterare - este mai importanta decat un sentiment. Principii! Ma c.. pe ele de principii!

La 30 de ani imi doresc putine lucruri, cum ar fi:
- rabdare sa inteleg verdele ierbii, albastrul cerului si lumina zilei, umbra sufletelor, dulceata diminetilor, serile ce au nevoie de un sfetnic bun, zborul gandurilor, cuiburile de tristete, radacinile de rautate, roadele de bine, misterul ce il ascunde boaba de strugure stors in septembrie
- sa gasesc betia in mine, in prieteni, nu in lichide cu dureri de cap
- sa miros fan proaspat cosit in noapte de vara
- sa privesc un rasarit de luna si un apus de soare
- sa gust dulce de fructe si de buze zambind
- sa ating pieptul in care bate inima ce ma iubeste si o iubesc
- sa aud cum se joaca vantul prin frunzele de deasupra raului ce isi duce la vale picaturile de ploaie si ramurile de izvor de munte

... si inca ceva: cate feluri diferite de frunze traiesc intr-o singura gradina, cate feluri de pasari zboara peste un munte sau peste o mare, cati oameni diferiti iubim intr-o viata, cate ganduri intr-un singur cap, cati tantari te pot ciupi intr-o seara in delta,  cati viermi se vor infrupta din tine??? De ce avem nevoie de raspunsuri la intrebari? Sau...de ce avem intrebari?

Ne bucuram de ziua noastra, dar cati se gandesc la chinurile mamei si la mucilagiile in care au venit pe lume?

Am invatat iubirea fara lacrimi, fara speranta, acceptand taina si viata clipei. Iubirea nu e vesnica. Iubirea e doar ACUM. Sufletul e doar PREZENT. Dorinte? Nu exista. Exista aici, acum, eu. Nici macar EU nu sunt in viitor, caci viitorul nu exista. Viitorul e vid, nimic, gol, pustiu. Sunt oameni pe care ii iubesc si ma iubesc, oameni care ma iubesc si nu ii iubesc si oameni pe care ii iubesc si nu ma iubesc. Toate vin si se duc in acelasi loc: vin din inima si se duc in neant.

Ce coincidenta sa gasesc la Kazantsakis un gand de-al meu de cu o saptamana in urma: trupul e inchisoarea sufletului. Este singurul loc din care nu poti evada cand vrei tu. Si asta mi-a venit in minte rememorand chinurile mamei cand a plecat si eliberarea de dupa. E deja un an!!! Si ce trist ca moartea scoate din tine ce nu a scos viata: in ultimil clipe i-am zis ca o iubesc. Doar atunci!

Dorinte de casatorie, familie, copii? Impliniri trupesti. Cati isi implinesc sufletul? De ce esti in randul lumii numai dupa aceste criterii si de ce tindem sa avem mai degraba astfel de dorinte? Pentru ca vor parintii! Cati isi poarta cu ei sufletul si il deschid in fata locurilor si oamenilor pe care soarta nu aiurea ii aduce langa ei? De ce ne punem praguri cand putem sa aceptam si sa profitam de libertatea oferita? Soarele poate rasari mai adesea in noi decat la fiecare rotatie a Pamantului in jurul lui.

Maine plec in munti, in toamna. Nu stiu cand ma intorc si - am mai invatat ceva de la Tea: sa nu imi fac planuri!